Bucurie pură

Mi-era greu să îmi imaginez ce fel de mamă o să fiu. Nu cred că m-am descurcat prea bine cu copiii altora. Nu prea am reușit să mă apropii de ei și să îi înțeleg. Dar, am fost mereu curioasă despre ce presupune creșterea unui copil. Am început cu mult timp în urmă să mă documentez. Am citit cărți, bloguri, am întrebat și am ascultat. Și, deși se zice că fiecare copil e diferit, că nu vine cu manual, toată documentarea asta mi-a făcut bine. Și, la fel ca în orice chestie, practica e cea care a făcut diferența.

Azi, la 10 luni de când sunt mamă, mă declar mulțumită de felul în care au decurs lucrurile. Am reușit să îmi păstrez calmul, să continui să fac lucruri interesante, să construiesc ceva în jurul meu, să îmi fac prieteni cu care să împărtășesc această perioadă. M-am prins cum să fac să funcționeze unele lucruri și asta mi-a adus odihnă și bucurie. Sunt conștientă că, pe termen lung, e posibil să îmi dea un pic de furcă, dar am înțeles și că nu există rețete, așa că am la îndemână și intuiția.

E o perioadă de reflecție prin care trec de ceva vreme. Reflectez la viața mea, la rolul meu de mamă, la felul în care mi s-a schimbat viața. E o etapă mult mai frumoasă decât am crezut că o să fie. E plină de dimineți cu zâmbete și de reîntâlniri cu bucurie. E mult entuziasm și maimuțăreală.

Nu știu ce gânduri aveam în 2009 când am făcut poza de mai jos, dar exact așa e. Și e frumos.

O viață nouă

Au trecut deja două luni de când am început o viață nouă și o nouă viață a apărut în viața mea. Abia acum simt că mă compleșește emoția aia despre care am tot auzit vorbindu-se. Mă uit la bebelușul ăsta și nu-mi vine să cred că e al nostru. Viața în trei este…diferită. Lucruri care înainte păreau așa ușoare, azi devin adevărate provocări. Altele, care păreau grele, azi au devenit obișnuință. Lucruri pe care mi-am propus să le fac cu ea, au devenit amintiri.

Unii spun că dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri. Dar, uneori, nu e în totalitate așa. Spuneam înainte să nasc: „Pot doar să sper că, făcându-mi planuri, o să influențez universul să contribuie și să să fie totul cât mai aproape de ce îmi doresc.” Mi-am dorit să nasc pe 27 decembrie. Mi s-a părut mie că data aceea ar fi potrivită pentru un bebeluș care, conform spuselor doctorului, urma să vină pe lume pe la 38 de săptămâni. Mi-am trecut în calendar ziua ei de naștere pe 27.

La controlul de la ora 15, din ziua aia, am aflat că eram deja în travaliu. Am fost trimisă la plimbare vreo două ore, timp suficient să îmi iau cele câteva lucruri de care aveam nevoie în maternitate.

Și aș fi născut probabil în aceeași zi dacă nu aș m-aș fi încăpățânat să nu vreau peridurală. Dar, pentru a evita să ne chinuim, și eu și bebelușul, am acceptat să mi se facă. Și bine am făcut. Nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost experiența fără. În loc să mă chinui ore întregi în durerile alea care mă lăsau fără aer, am putut să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut. Mi-am dorit o naștere 100% naturală. Chiar dacă nu a fost chiar așa, experiența a fost una pozitivă și doctorul, moașa, anestezistul și restul personalului au făcut tot ce era nevoie pentru ca eu să mă simt cât mai bine. Am învățat din asta că, în unele situații, e bine să lași controlul deoparte și să ai încredere în cei pe care i-ai ales să aibă grijă de tine.

Soțul meu și-a dorit să fie alături pe tot parcursul nașterii. Și ce de ajutor a fost asta. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să fi fost singură prin toată această experiență. Suportul lui a fost de mare ajutor. Mi s-a părut frumos să încheiem împreună ceva ce am început împreună 😛

E interesant cum odată cu expluzia totul se schimbă. Toată durerea dispare și primești un bebeluș de care să ai grijă. Un bebeluș care te salută prin singura lui formă de reacție. Nici nu știu exact ce am simțit atunci. Știu doar că îmi venea să zâmbesc. Era 1:42 dimineața.

După o oră, mi-au adus-o să o hrănesc. Deși nu venea nimic, a stat cuminte și a supt 40 de minute. Draga de ea a continuat să facă asta cât timp am stat în maternitate. Făcea antrenament la sân și apoi venea foamea și nu oricum, ci cu plânsete mari.

În maternitate a fost destul de simplu. Totul era pus la dispoziție. Doar trebuia să ceri ceva și primeai: obiecte, ajutor cu bebelușul, sfaturi… Mi-a plăcut că am putut primi vizite. Acolo era ușor să le primesc.

Odată ajunși acasă a fost puțin mai greuț. Îmi pusesem eu 27 decembrie în calendar, dar lucurile nu mi le chiar organizasem. (La asta a contribuit puțin și FanCurier. Dar, nu mai sunt așa supărată pe ei.) Lăpticul a venit abia spre seară așa că a trebuit să fugim la farmacie să cumpărăm biberon, lapte praf, lanolină.

Îmi propusesem să nu las copilul să doarmă în pat cu noi. Și a durat minunea vreo trei zile. I-am ascultat protestele și de atunci dormim liniștiți, toți trei, în același pat. (Am încercat o dată faza cu pătuțul și după ce a protestat stând trează până la ora 2, am renunțat). Și ce bine e când ziua nu am nevoie să recuperez somn. Pot profita să fac chestii în perioadele în care doarme. La început chiar puteam să ies vreo două ore să fac orice. Acum e mai imprevizibilă.

Până acum am învățat că, cu foamea nu e de glumă și momentul nu trebuie amânat: asta mică nu stă bine cu răbdarea: moștenire pe ramură maternă 😀 E foarte rezistentă la somn, așa că de multe ori adoarme cu scandal. Noroc că s-au inventat aplicații care imită sunetul aspiratorului: cel mai bun zgmot de adormit. Doarme deja de două ore. Crește, începe să își regleze activitatea. Nu mi-e dor de perioada în care mânca aproape non-stop și dormea somnuri de câte 15 minute.

Momentul preferat al zilei e dimineața. Dimineața e veselă: zâmbește, vorbește. Schimbatul primului scutec al zilei e un moment special. Are o fățucă de îți vine să o umpli de pupici.

E frumos cu bebeluș. Deși uneori e greu și simți că abia îți ajunge timpul să faci ceva și pentru tine, e frumos. Încerc să nu renunț la cafeaua de dimineață (care uneori e la prânz sau mai târziu). Încercăm să facem cât mai des plimbări afară. Deși e mai greu cu mersul la evenimente momentan, mergem la cele unde liniștea nu e necesară (cum ar fi protestele). O ținem în brațe și îi lăsăm și pe alții să o facă. Ne bucurăm de ajutorul bunicilor și altora care vor să ne ajute. Viața e mai frumoasă în continuare 🙂

O primăvară frumoasă vă doresc (în suflet infinită și afară până vine vara) 🙂

Cu drag,

Alex

Un nou limbaj de programare

 

După 11 ani de activitate în UMT Software, a venit momentul să îmi iau o pauză pentru a învăța un nou limbaj de programare. Am urmărit deja multe tutoriale, am citit numeroase articole, am primit sfaturi de la seniori și acum sunt gata să scriu:

„Hello World!”.

Credeam că va fi mai ușoară despărțirea temporară, dar sunt așa de multe emoții care mă încearcă. Am investit așa de mult în toată bucățica de care mă ocup. Am crescut-o din nimic, am organizat-o cum am știut mai bine, iar acum trebuie să o las pe mâinile altcuiva. Deși sunt sigură că o să se descurce, tot mă cuprinde o tristețe. Sper să mă descurc și eu 🙂 E prima dată când trebuie să renunț la control la un nivel așa de ridicat și asta e foarte greu. Presupun că e primul pas pentru a intra în noul rol despre care am auzit că nu se potrivește prea bine cu controlul. Cu toate astea, deja îmi fac planuri pentru ce și cum o să programez. O fi bine, o fi rău? Habar nu am. Pot doar să sper că, făcându-mi planuri, o să influențez universul să contribuie și să să fie totul cât mai aproape de ce îmi doresc.

 

Ce-mi doresc eu ție

Tu stai cuminte într-un spațiu necunoscut sau singurul cunoscut ție. E destul de întuneric acolo unde ești tu. Îți faci simțită prezența. Atunci când o faci intens îmi imaginez că ești deja o luptătoare, un viitor omuleț care o să lupte pentru toate lucrurile frumoase, pentru libertate, pentru respect, pentru toleranță, pentru dreptate, pentru iubire neîngrădită și fără frică.

Frumusețea acestei lumi e dată tocmai de diversitatea ei. Îmi doresc să o respecți, să o iubești și să contribui într-un mod frumos. ♥♥♥

 

Sămânță de mac

Sămânță de mac

Ce liniște e-n suflet!
Emoții surprind,
Celulă cu celulă,
Întreg devenind.

Trei straturi îl compun
Și simt c-aș vrea să-i spun
Tot ce-i frumos în lume,
Tot ce e bun și bine.

Dar, cad petale roșii
Și macu-i dezgolit;
Surprind emoții multe:
Adio, bine-ai venit.

Recapitulare 2015

Am intrat cu mult optimism în 2015, pe meleaguri străine. Străine au devenit și unele persoane care ocupau un loc așa de important în viața mea. Dar, am învățat să accept și să merg mai departe.

După participarea la un curs de pictură am descoperit că am ceva potențial în direcția asta. Mi-am pictat atunci visele pe primul meu tablou. Uitându-mă acum la el, văd că am cam primit ce-mi doream, în doze mai mici sau mai mari: un pic de călătorit, un pic de muzică, un pic de biciclit, un pic de inspirație pentru scris, luni care mi-au luminat nopți și sori care mi-au încălzit zile, un picuțuc de natură și un viitor soț cu ochi căprui. Intenționam să continui și mi-am luat șevalet, pensule, culori, pânze, dar ceva n-am găsit. Încă mai caut.

Am continuat să fac sport și în 2015. Deși antrenamentele s-au rărit am participat la cinci crosuri, cinci semimaratoane, două concursuri de înot, un half-ironman și am făcut partea de înot în ștafeta Virușii, la Triatlonul Clujului. Am cam lenevit la capitolul sport și n-am mai prea reușit să mă motivez.

În 2015 am reușit să ajung pe Camino de Santiago. Deși nu am reușit să îl termin, a fost o experiență foarte frumoasă.

2015 a fost un an greu, cu multe renunțări, cu multe zile ciudate. A fost un an în care am învățat că cele mai multe lucruri despre mine le învăț atunci când nu sunt singură; atunci când universul meu mic și „perfect” este „invadat”. Credeam că sunt bine, că am depășit multe, dar atunci când „butoanele” au început să îmi fie apăsate constant, am realizat cât de fragil e totul și de câtă muncă e nevoie. Deși de mult ori pare dificil de aplicat, am învățat că răbdarea face minuni. Am descoperit câte obiceiuri inutile am și cum totul e bine atunci când se face așa cum vreau eu.

2015 a fost un an bun pentru că mi-a arătat cât de mult am de muncit pentru a renunța la toate lucrurile inutile din care mi-am format universul.

 

 

Durerea, autocontrolul și puterea lui Dumnezeu

În timp ce conduc spre casă îmi place să ascult radio. Pe la ora la care ies mai prind la radio Meditații pentru părinți. Datorita unui tip care mi-a blocat mașina în parcare, azi am prins doar sfârșitul așa că am schimbat postul. Schimb posturile de radio obsesiv până găsesc ceva pe placul meu. Mi-a atras atenția o voce feminină și am continuat să ascult. N-am auzit de la început, dar povestea cum a reușit să învingă durerea înlocuind gândul „nu pot” cu cuvintele „sigur că pot”, cum atunci când durerea avea intensitate foarte mare se gândea că poate suporta și se ruga. Încet, încet durerea a fost tot mai ușor de suportat. Concluzia a fost că prin autocontrol și cu puterea lui Dumnezeu, dar cel mai probabil cu ajutorul puterii lui Dumnezeu a reușit să facă asta.

N-am putut să nu mă întreb de ce e mai ușor să acordăm credit lui Dumnezeu pentru reușitele noastre, să nu mă gândesc la toate momentele în care am simțit durere și am continuat pentru că am considerat că durerea nu trebuie să mă împiedice să îmi ating visele. Puterea e în noi, în alegerile pe care le facem: de a continua, a ne opri sau a renunța. Alegerea e a noastră: ne complacem în situație sau punem mâna/mintea și facem ceva.

El Camino, partea a patra

Continuare la El Camino, partea a treia

… Mi-a plăcut să merg prin întuneric având frontala care să îmi lumineze cărarea. După aproximativ un kilometru am ajuns în următorul oraș. Era destul de animat deja de pelerini care își luau micul dejun pe terasele Albergue-urilor.

Am părăsit orașul și am continuat să urcăm, să coborâm… JP își uitase șlapii, dar n-a vrut să se întoarcă după ei. La fiecare pas în coborâre durerea din picior era tot mai mare. Coboram cu vârful piciorului în interior pentru a mai atenua din durere, dar din cauza mișcării noi, începeau să apară dureri în sus, spre șold. Am trecut din nou pe lângă turnulețe din pietre construite de pelerini. De data asta aveau și mesaje. Am regăsit și mesajul „Not all those who wander are lost„. Am citit multe mesaje și am lăsat și eu unul 🙂

Între timp răsărise și soarele dintre norii gri și era așa de frumos. Niște culori portocalii, în contrast cu griul apăsător al norilor…

Ne îndreptam spre Logrono pe care deja îl zăream în depărtare. În aceeași direcție era și o bucată de curcubeu care ne-a ținut foarte mult timp companie. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată un asemenea curcubeu care să țină așa mult. 

O doamnă simpatică a trecut pe lângă noi cu un rucsac pe care îl trăgea după ea pe un sistem cu roți. M-am gândit cum, atunci când îți dorești să faci ceva, găsești soluții. Natura era bogată. În continuare găseam mure, afine, struguri și migdale. La unul din migdali ne-am oprit mai mulți oameni și am mâncat destul de multe. Era și un domn care călătorea cu cățelul lui negru.  Câinele negru e o prezență oarecum bizară în viața mea începând cu anul ăsta. 

Noi ne continuam drumul în timp ce curcubeul ne era călăuză și ne încânta privirile. Următoarea localitate era Viana unde voiam să mă opresc cel puțin pentru a folosi toaleta. Înainte de a ajunge, JP a hotărât că vrea să ia o gustare așa că am profitat și eu să mă odihnesc și să îmi masez puțin piciorul cu o cremă de care îmi vorbise pe drum. Piciorul meu nu arăta bine deloc, dar mi-am zis că o să facă minuni crema asta și cu prima ocazie o să pun gheață și totul o să fie bine. Ne-am așezat la umbra unui migdal și am profitat să îmi iau niște migdale ca provizii pentru drum.

În Viana era sărbătoare. Peste tot pe străzi, de la copii, la bunici, toți erau îmbrăcați în alb și roșu. În timp ce ne beam cafeaua am participat și la o parada cu regi. Viana e un orășel tare frumos, cu niște clădiri deosebite, cu străzi înguste și cochete.

Lăsând orașul în spate, am trecut pe lângă un zid pe care scria „INDEPENDENZIA” și JP a îneceput să îmi vorbească despre istorie: a Franței, a Spaniei, a lumii… Am mai făcut câțiva kilometri sub amenințarea furtunii iminente care ne speria cu nori negri și pufoși, cu tunete și fulgere și un vânt care te împingea cu putere. Dar s-a calmat înainte să își verse lacrimile peste noi. Durerea de picior deja nu mai era doar la coborâre. Mă însoțea la fiecare pas. JP mi-a împrumutat bețele lui de drumeție, dar nu prea m-au ajutat. Încet am intrat în provincia Rioja, spre încântarea lui JP. Sub presiunea durerii am hotărât să mă opresc în Logrono, să rămân peste noapte și în ziua următoare să mă întorc acasă. Simțeam că trebuie să mă opresc și să aștept măcar să se dezumfle piciorul. Știam că e vorba de zile și am hotărât să mă recuperez acasă. N-a fost ușor să iau hotărârea să renunț. Nu-mi place sentimentul deși în ultimul an l-am cam experimentat. Mi-am zis că o să revin în anul următor și asta m-a consolat într-un fel.

La intrarea în Logrono am fost întâmpinați de o doamnă entuziastă care îți dădea vin și tortilla. Eu am luat. JP și-a continuat drumul. Evident că era pe baza de donație, dar eu m-am bucurat de primire 🙂 Apoi, pe un zid am văzut scris „Youl shall not pass”. M-am amuzat de mesajul care venea ca o confirmare a hotărârii luate.

Apoi am dat de o fântână însemnată cu scoică. Am profitat și mi-am băgat piciorul sub apa rece, poate poate s-a mai dezumfla…

Ne-am cazat la primul Albergue care ne-a ieșit în cale. Din urmă ne-au ajuns Linda și Anthony. Am primit amândouă gheață și am stat o vreme cuminți în pat. Dar îmi era foame și, șchiopătând, am mers să căutam un loc să mâncăm și un internet cafe unde să îmi pot printa o copie după buletin și JP să poată să își anunțe familia că e bine.

Doar că un internet cafe e ceva rar…peste tot este internet wireless. Doar că atunci când ai un Nokia de ăla vechi cu butoane sau, în cazul lui JP, nu ai telefon deloc, nu prea ajută. Așa că am stat liniștiți pe terasa unui restaurant. Am băut bere și vin și am mâncat bine în timp ce îi povesteam în spaniolo-franceză-engleză lui JP despre România și despre viața mea. A fost destul de impresionat și mi-a zis că o să se documenteze mai mult odată ajuns acasă pentru că părerea lui era bazată pe câteva lucruri petrecute până la 1989.

Întorși la Albergue, care într-un mod bizar se numea Santiago Apostol, îmi ziceam în sinea mea: „N-am ajuns la Santiago de Compostela, dar m-am oprit la un alt Santiago…” Am mai pus gheață pe picior, am mai stat la povești cu Linda și Anthony, un cuplu delicios, am luat cina și m-am pus la somn. Dimineață, am luat micul dejun cu JP, ne-am făcut o poză împreună, ne-am îmbrățișat și a pornit fiecare pe drumul lui: el spre îndeplinirea unui vis; eu, spre casă.

Așteptam autobuzul spre autogară cu nod mare în stomac. Era așa de liniște. În autogară am întrebat la toate centrele de închiriere  de mașini dacă mă pot lăsa să îmi printez o copie după buletin. N-am reușit. M-am urcat în tren unde am revăzut filmul Transcendence, fără căști, doar citind subtitrarea în spaniolă. Imediat ce filmul s-a terminat am ajuns în Zaragoza. La biroul de informații mi s-a indicat un loc unde pot printa așa că am luat-o spre el. Erau vreo 2km de mers. Deși durerea era destul de mare am încercat să mă bucur de oraș. Locul respectiv era o librărie. Vânzătorul m-a lăsat să folosesc laptopul lui (cel mai încet laptop pe care l-am folosit vreodată). Am reușit să îmi cumpăr bilet la avionul care pleca seara, la 21:55 și mi-am imprimat o copie după buletin. În neștiința mea, am crezut că dacă le arăt copia și le zic numărul pașportului și le arăt și hârtia de la poliție, o să mă lase să plec spre casă. Mergeam prin mulțime și am trecut pe lângă două fete și am prins din zbor „dă-i dracu'”.

Am stat toată ziua în aeroport. Am luat prânzul și cina acolo. A fost tare plictisitor. Nu erau oameni. N-aveam nicio carte la mine înafară de ghid. Am cerut gheață de la restaurant și am stat cuminte. La ora 20 începea îmbarcarea. Am fost prima la coadă. Mi s-a zis că nu mă pot lăsa să plec fără un act în original. Am mers la poliția din aeroport unde am încercat să îi conving să mă lase să plec. Nu au vrut să mă lase fără un act în original. Era joi. Următorul avion era abia sâmbătă. Mi-au dat numărul de telefon de la consulat. Mi-au dat și un număr de urgență și m-au lăsat să sun de la ei din birou. Am avut noroc. Consulul era încă la birou și mi-a zis să merg rapid la el că mă așteaptă și îmi face rapid un document. Însoțită de unul din polițiști am mers în fața aeroportului și i-a zis șoferului de taxi unde să mă ducă și să se grăbească. Și ne-am grăbit. Am ajuns repede la consulat (care era destul de departe). Am alergat până la consul uitând de durere. Am completat actele, mi-a făcut poză, am plătit 60EUR, mi-a povestit că și el vrea să facă Camino călare, mi-a dat hârtia, mi-a urat success și însănătoșire grabnică și am alergat la taxi. Drumul cu taxiul a fost fain. Am avut ocazia să exersez spaniola 🙂 Am  plătit vero 50EUR. Am ajuns la 21:00 în aeroport, chiar înainte să se termine îmbarcarea. Am avut noroc.

Zborul a trecut greu. Nu-mi plac oamenii ăștia care merg și lucrează în strănitătate și apoi se întorc în România plini de figuri: cât de nașpa e în România și cât de bine le e lor în alte părți. Uită de unde au plecat și se comportă de parcă sunt din ceva rasă superioară, oameni aleși care au avut privilegiul să scape din România…”Interacțiunea” cu românii de care m-am „lovit” în Spania a fost una nasoală.

Am ajuns aproximativ pe la 2 dimineața în Cluj. În aeroport mă aștepta logodnicul meu cu flori. A fost o surpriză frumoasă. Așa multe am simțit. Parcă aș fi fost plecată ani…Acasă m-a așteptat un nou prieten: Leuțul, care acum îmi e copilot. 

Dimineață aveam pe Facebook un mesaj de la consul care mă întreba dacă am ajuns cu bine. Frumos om! Mulțumesc.

Cam asta a fost experiența mea pe Camino. Nu știu ce o să se mai întâmple. Nu știu când și dacă o să mă întorc să îl termin, dar o să port mereu în suflet experiența asta.

 

 

 

El Camino, partea a treia

Continuare la El Camino, partea a doua

… Jean-Pierre știa puțină engleză și puțină spaniolă. Eu uitasem multă franceză. Într-o spaniolo-francezo-engleză am început să purtăm conversații pe diferite subiecte. Am aflat că anul trecut se oprise în Pamplona din cauza unei tendinite și se întorsese anul ăsta să continue. Mergea singur pentru că soției lui nu-i plăcea să meargă în drumeții și voia să ajungă la Santiago de Compostela înainte să se pensioneze. Era un om simpatic. Nu intenționam să merg cu cineva, dar mi-a ieșit în cale și pur și simplu am continuat în același ritm o vreme. Am ajuns și la vestita fântână din care curge vin. Eu nu sunt cunoscătoare de vinuri, dar Jean-Pierre, la cei 64 de ani ai săi, zicea că e un vin bun. Mi-a povestit și de vinul din Rioja, regiunea spre care ne îndreptam. Atâta îmi plăcea cum pronunța Rioja 🙂 O făcea cu atâta entuziasm.

Împreună am ajuns la Opcion unde era o intersecție și acolo, un om care ne spunea că drumul e la dreapta. Era o plăcuță care ne arăta că sunt două alternative. Ne-am uitat fiecare în ghidul lui și părea mai interesant să o luăm la stânga și să mergem prin pădure, destul de aproape de vârful Montejurra, aflat la 1040m altitudine. Deși omul din interesecție a insistat, noi ne-am văzut de drum și am ales calea mai grea și mai spectaculoasă. În acel om am văzut o ispită: aceea de a alege calea mai ușoară.

A urmat o porțiune foarte frumoasă de drum prin pădure. La un moment dat, ne-am luat cu povești și am pierdut drumul, dar foarte repede cineva ne-a strigat că nu mergem bine și ne-am revenit. O brândușă singuratică mi-a apărut în cale și m-a făcut să zâmbesc. Conversațiile cu JP erau destul de obositoare. Căutam cuvinte în trei limbi pentru a putea exprima idei simple. Îmi doream să-mi fi păstrat interesul pentru franceză și după clasa a opta. Îmi doream să fi învățat mai multă spaniolă înainte să mă pornesc pe Camino.

Am ieșit din pădure și a urmat o porțiune cu multe dealuri. Am tot urcat și am coborât și piciorul stâng dădea tot mai multe semne de oboseală. Dar totul era foarte frumos. Și îmi plăcea să am companie. La un moment dat se aude un sunet de acordeon. Ne apropiem și vedem o tanti care cânta la acordeon și alți doi oameni în fața unei măsuțe cu ouă fierte și nectarine din care puteai să îți iei ceva în schimbul unei donații. JP a stat deoparte și a privit cu suspiciune. Eu m-am bucurat că mi-au ieșit în cale. Am pus 2EUR și mi-am luat un ou și încercam să găsesc o nectarină care să nu fie stricată. În momentul ăla am auzit: „uite că le caută că sunt stricate”. Am fost surprinsă să-i aud vorbind în română. Apoi am mai auzit „dă-i dracu'”. N-am auzit contextul, așa că nu știu despre ce era vorba, dar am plecat puțin dezamăgită.

Era o zi cu foarte mulți oameni pe Camino. Erau de toate vârstele, din toate rasele, din toate colțurile lumii. Mi-ar fi plăcut să cunosc povestea fiecăruia. M-am gândit la a mea. M-am gândit la motivele mele. Începea să îmi fie dor de casă.

Am ajuns în Los Arcos, unde conform ghidului se termina etapa, dar era abia ora unu așa că ne-am oprit doar să mâncăm ceva. A început să plouă destul de tare și am profitat să vizităm faimoasa biserică Santa Maria de los Arcos. JP mi-a povestit despre stilul Baroc și înainte să ieșim ne-am pus câte o ștampiluță în pașaport.

Între timp se mai domolise ploaia așa că ne-am hotărât să ne punem pelerinele și să pornim. La un moment dat am ajuns într-o intersecție unde indicatorul zicea să o luăm la dreapta, dar JP insista să o luăm la stângă pentru că se vedea că orașul în care trebuia să ajungem era înainte și nu era nevoie să înconjurăm. Mi-a ținut o teorie despre interesele unora de a duce drumul prin anumite zone. Eu am insistat că vreau să continui pe drum așa cum e el marcat. Nu mă interesau interesele unora sau să scurtez drumul. Voiam doar să merg pe Camino, fără să găsesc alte soluții. Nu prea i-a plăcut, dar a ales să facă așa cum voiam ținând neapărat să îmi amintească din când în când că ar fi fost mai scurt să o luăm înainte. Am trecut pe lângă un cioban care își păștea liniștit oile. Ne-a întrebat de unde suntem. Când a auzit că sunt din România s-a cam întristat și a zis că nu sunt prea mulți români care fac drumul. Am fost impresionată că știa franceza și engleza. M-am gândit atunci că dacă l-aș fi ascultat pe JP aș fi pierdut întâlnirea cu ciobanul.

Am ajuns în Sansol aproape de înserat. Aici, ni s-au cerut actele și pentru prima data erau obligatorii. Pe mine m-a ajutat hârtia de la Poliție, dar JP își uitase buletinul în Franța și avea doar cardul de sănătate european. Domnului de la recepție nu i-a păsat prea tare, dar după ce JP a insistat că nu e terorist și continua să întrebe dacă o să îl lase să doarmă afară, s-a înduplecat și l-a lăsat. Am fost norocoși: am ocupat ultimele două paturi. Ceilalți doi pelerini care așteptau la recepție la coadă au fost nevoiți să meargă în altă parte.

În timp ce mă pregăteam de duș am observat că piciorul meu se umflase. Mai erau și alte persoane în cameră care se plângeau de diferite dureri și un domn din Canada care avea o cremă miraculoasă cu arnică din care dădea tuturor. Mi-a dat și mie și mi-am pus mari speranțe în ea și am reflectat la rolul de vindecator pe care și-l iau unii oameni care au câte o soluție pentru orice.

Am coborât la cină unde i-am cunoscut pe Linda și Anthony, un cuplu din Londra care se mutase în Franța. Vorbeau amândoi bine și engleza și franceza. Cu JP se înțelegeau în franceză, cu mine în engleză. Mi-a plăcut de ei. Din păcate și Linda avea ceva probleme cu unul din picioare.

Reîntoarsă în camera m-am gândit la cât de frumos e pe Camino, cum suntem ca o mare familie. Cum ne ajutăm, cum avem încredere… Rucsacii stăteau în cameră pe rafturi, păpucii stăteau în hol la grămadă și nu prea mă gândeam că o să îmi fure cineva ceva. Cât de frumos era sentimentul ăsta; cât de frumoasă ar fi o lume în care am trăi bine unii cu alții, fără intenții ascunse; o lume în care să nu ne păzim la tot pasul…

Apoi a venit JP și și-a făcut patul cu spray împotriva ploșnițelor. Mi-a dat și mie și deși știam de problema cu ele pe Camino abia din momentul ăla le-am conștientizat, cel puțin în mintea mea pentru că n-am văzut niciuna pe Camino. Mi-am pus toate intențiile ca piciorul meu să fie bine până dimineață și m-am pus la somn. N-a fost o noapte prea liniștită. Patul scârțâia extrem de tare. Fobia de ploșnițe începea să se instaureze și dopurile de urechi erau prea enervante.

Ziua 4

M-am trezit înainte de șase și am început să mă pregătesc. Nu erau prea mulți treziți. Mă gândeam să profit și să plec singură, dar JP se trezise și el și după ce ne-am luat micul dejun am plecat în noapte împreună, folosind frontalele…

El Camino, partea a doua

Continuare la El Camino, partea întâi:

…dar n-a plouat în ziua aia. A fost o zi extrem de călduroasă. Am băut foarte multă apă pe care n-am dat bani pentru că am întâlnit destule fântâni pe drum. Pe la prânz am ajuns la Puente la Reina unde, conform ghidului (care era împărțit pe etape) ar fi trebui să ajung în prima zi. Speram să fie un orășel mai mare de unde să îmi pot procura o genuncheră. N-a fost așa. Mi-am cumpărat doar niște fructe pentru drum. Mi-am propus să mănânc multe fructe.

Am continuat să urc și să cobor și așa mai departe prin soare și pe căldură. Noroc cu pălăria „de pelerin”. (așa mi-am imaginat eu, că pelerinii musai tre’ să aibe o pălărie de asta).

La fiecare pas mă însoțea durerea din genunchiul drept și uneori mai apăreau întrebări de genul „ce fac?„, „de ce fac?„. Apoi, a apărut și farmacia salvatoare unde am găsit genunchera mult visată. Am încercat vreo două modele și am ales-o pe cea care avea susținere bună a rotulei și îmi permitea să mă și mișc. Mai aveam totuși peste 600km de parcurs. Ca prin minune, durerea de genunche dispăruse, doar că între timp apăruse una nouă, în laba piciorului stâng. Mi-am zis: „nu mă las!” și am continuat drumul care m-a purtat prin zone foarte frumoase. Aveam așa un sentiment de fain când treceam pe lângă câmpurile cultivate sau când vedeam în zare câte un orășel spre care mă îndreptam. Îmi place așa mult arhitectura lor. Chiar dacă am observat că unele clădiri au doar fațada și în spate e moloz, tot mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un orășel de ăsta, dar pe vremuri când erau animate de oameni, de evenimente, târguri, etc.

La un moment dat am trecut pe sub ceva șosea, printr-un tunel încărcat cu mesaje de-ale pelerinilor. Am găsit și mesajul pe care aș fi vrut să îl am la mine, imprimat pe o bucată de piele și atârnat de rucsac: Not all who wander are lost. Pentru că, asta credeam eu despre mine și despre drumul ăsta, că e doar o experiență, că nu e nimic din mine pierdut și cu nevoie de a fi regăsit.

Mi s-a făcut foame între timp și am așteptat cu mare entuziasm să ajung în următoarea localitate. Aici, m-am oprit la un bar care servea și mâncare și am stat chiar la bar. Mereu mi-am dorit să stau la bar singură, așa ca în filme și să am discuții cu barmanul în timp ce îmi savurez băutura. Mi-am luat și o bere. Era tare cald afară. Purtam tricoul de la Maraton Apuseni și barmanul m-a întrebat dacă alerg la maratoane în România. Mi-a tot zis că dacă vreau să sun în România gratis pot să folosesc calculatorul lui, dar nu voiam să sun pe nimeni. Am mâncat, mi-am terminat berea, am mai scris câteva mesaje celor de acasă și am pornit la drum. Mă hotărâsem să merg până în Estella și să înnoptez acolo. Ajunsă acolo, am consultat ghidul ca să văd lista de Albergue-uri și prețurile și am ales ANFAS. Scria că e pe bază de donație și mie îmi place să ajut. Am avut noroc să mai găsesc pat într-o cameră cu foarte multe paturi. Ce-i drept, era la etaj, dar ține de ideea de pelerinaj să accepți ce ți se dă și să renunți la confort. 

Baiul era că, la înregistrare nu-mi găseam buletinul. Am golit rucsacul de câteva ori, am încercat să reconstitui evenimentele…degeaba. „Ce să fac, ce să fac?” Am mers la recepție și i-am rugat, într-o spaniolă învățată din telenovele, să sune la Albergue-ul unde dormisem în ziua dinainte și la barul unde mâncasem, dar nu-mi găsise nimeni buletinul acolo. Am mai stat, m-am mai gândit și am mers din nou la recepție să văd ce e de făcut. Domnul de acolo s-a oferit să mă însoțească la poliție. Era un domn pe la 60-70 de ani poate, tare simpatic și emana așa un fel de căldură. Am stat destul de mult la poliție până a completat declarația și mi-a dat o hârtie care să țină loc de act de identitate pe teritoriul spaniol. Am cerut voie să folosesc ștampila poliției să pun o ștampiluță în pașaportul meu de pelerin, pentru a marca evenimentul. Aveam așa un sentiment de siguranță că sigur o să îmi găsesc buletinul înainte să ajung la Santiago. Domnul respectiv a fost tare drăguț cu mine și mi-a oferit suport. M-a invitat și să cinez cu el și echipa care administra Albergue-ul. Eu mănânc fără carne și nu prea am vrut să deranjez așa că am refuzat și am mâncat sigură în oraș, la un alt bar. La întoarcere am mai stat de vorbă cu dânsul și mi-a povestit despre Camino, pe care îl făcuse de câteva ori, despre activitatea desfășurată de ANFAS (organizație care sprijină persoanele cu dizabilități intelectuale sau de dezvoltare). Cei 7 EUR pe care îi plăteai pentru a rezerva un pat în Albergue megeau la asociația asta. Mereu aveau persoane ajutate de această organizație prin Albergue ca să ajute. Mi-a vorbit foarte frumos despre munca pe care o face și despre acești oameni. La momentul respectiv aveau o doamnă din program în Albergue și în timp ce vorbeam a intrat pe ușă și a rugat-o să îmi aleagă o brățară să mi-o facă cadou. A ales una cu culorile Spaniei pe care am purtat-o cât am stat pe Camino. Mi-am dorit să fac o poză cu ei. În timp ce ne făcea poza chiar patronul locului, doamna m-a strâns așa de tare…am fost puțin luată prin surprindere și n-am reacționat nicicum. M-am gândit de multe ori la asta și îmi pare rău că n-am răspuns îmbrățișării.

Ziua 3

Dimineață, așa cum mi-a promis, domnul acesta m-a condus până la drum (deviasem foarte puțin de la traseu ca să ajung la Albergue) și m-a îmbrățișat și mi-a urat drum bun. Și mi-a reamintit de fântâna cu vin. Auzisem de ea și abia așteptam să văd „minunea”. Frumos om!

Nici n-am intrat bine pe drum că a început puțină ploaie și am dat peste o patiserie unde am intrat să îmi iau micul dejun. Mi-am propus să acord mare atenție micului dejun. Cu stomacul plin am pornit la drum. În prima intersecție mi s-a părut că semnul arăta la stânga așa că pe acolo am luat-o. Am mers câteva sute de metri fără să găsesc un alt indicator și am realizat că nu mergeam bine atunci când am văzut o biserică pe lângă care trecusem în ziua anterioară. M-am întors în intrersecția cu pricina și am reevaluat indicatoarele. Prin orașul ăsta semnele erau cam ciudat poziționate, dar am reușit să ies cu succes.

Am fost ajunsă din urmă de un domn. Era francez, avea 64 de ani și îl chema Jean-Pierre și am continuat drumul împreună…