Un nou limbaj de programare

 

După 11 ani de activitate în UMT Software, a venit momentul să îmi iau o pauză pentru a învăța un nou limbaj de programare. Am urmărit deja multe tutoriale, am citit numeroase articole, am primit sfaturi de la seniori și acum sunt gata să scriu:

„Hello World!”.

Credeam că va fi mai ușoară despărțirea temporară, dar sunt așa de multe emoții care mă încearcă. Am investit așa de mult în toată bucățica de care mă ocup. Am crescut-o din nimic, am organizat-o cum am știut mai bine, iar acum trebuie să o las pe mâinile altcuiva. Deși sunt sigură că o să se descurce, tot mă cuprinde o tristețe. Sper să mă descurc și eu 🙂 E prima dată când trebuie să renunț la control la un nivel așa de ridicat și asta e foarte greu. Presupun că e primul pas pentru a intra în noul rol despre care am auzit că nu se potrivește prea bine cu controlul. Cu toate astea, deja îmi fac planuri pentru ce și cum o să programez. O fi bine, o fi rău? Habar nu am. Pot doar să sper că, făcându-mi planuri, o să influențez universul să contribuie și să să fie totul cât mai aproape de ce îmi doresc.

testathlon 2017 - 205

 

Reclame

Ce-mi doresc eu ție

Tu stai cuminte într-un spațiu necunoscut sau singurul cunoscut ție. E destul de întuneric acolo unde ești tu. Îți faci simțită prezența. Atunci când o faci intens îmi imaginez că ești deja o luptătoare, un viitor omuleț care o să lupte pentru toate lucrurile frumoase, pentru libertate, pentru respect, pentru toleranță, pentru dreptate, pentru iubire neîngrădită și fără frică.

Frumusețea acestei lumi e dată tocmai de diversitatea ei. Îmi doresc să o respecți, să o iubești și să contribui într-un mod frumos. ♥

 

IMG_20181005_220944_346

Sămânță de mac

Sămânță de mac

Ce liniște e-n suflet!
Emoții surprind,
Celulă cu celulă,
Întreg devenind.

Trei straturi îl compun
Și simt c-aș vrea să-i spun
Tot ce-i frumos în lume,
Tot ce e bun și bine.

Dar, cad petale roșii
Și macu-i dezgolit;
Surprind emoții multe:
Adio, bine-ai venit.

Recapitulare 2015

Am intrat cu mult optimism în 2015, pe meleaguri străine. Străine au devenit și unele persoane care ocupau un loc așa de important în viața mea. Dar, am învățat să accept și să merg mai departe.

După participarea la un curs de pictură am descoperit că am ceva potențial în direcția asta. Mi-am pictat atunci visele pe primul meu tablou. Uitându-mă acum la el, văd că am cam primit ce-mi doream, în doze mai mici sau mai mari: un pic de călătorit, un pic de muzică, un pic de biciclit, un pic de inspirație pentru scris, luni care mi-au luminat nopți și sori care mi-au încălzit zile, un picuțuc de natură și un viitor soț cu ochi căprui. Intenționam să continui și mi-am luat șevalet, pensule, culori, pânze, dar ceva n-am găsit. Încă mai caut.

10582952_10202972899477098_1596018642546336347_o

Am continuat să fac sport și în 2015. Deși antrenamentele s-au rărit am participat la cinci crosuri, cinci semimaratoane, două concursuri de înot, un half-ironman și am făcut partea de înot în ștafeta Virușii, la Triatlonul Clujului. Am cam lenevit la capitolul sport și n-am mai prea reușit să mă motivez.

2015s

În 2015 am reușit să ajung pe Camino de Santiago. Deși nu am reușit să îl termin, a fost o experiență foarte frumoasă.

2015 a fost un an greu, cu multe renunțări, cu multe zile ciudate. A fost un an în care am învățat că cele mai multe lucruri despre mine le învăț atunci când nu sunt singură; atunci când universul meu mic și „perfect” este „invadat”. Credeam că sunt bine, că am depășit multe, dar atunci când „butoanele” au început să îmi fie apăsate constant, am realizat cât de fragil e totul și de câtă muncă e nevoie. Deși de mult ori pare dificil de aplicat, am învățat că răbdarea face minuni. Am descoperit câte obiceiuri inutile am și cum totul e bine atunci când se face așa cum vreau eu.

2015 a fost un an bun pentru că mi-a arătat cât de mult am de muncit pentru a renunța la toate lucrurile inutile din care mi-am format universul.

 

 

Durerea, autocontrolul și puterea lui Dumnezeu

În timp ce conduc spre casă îmi place să ascult radio. Pe la ora la care ies mai prind la radio Meditații pentru părinți. Datorita unui tip care mi-a blocat mașina în parcare, azi am prins doar sfârșitul așa că am schimbat postul. Schimb posturile de radio obsesiv până găsesc ceva pe placul meu. Mi-a atras atenția o voce feminină și am continuat să ascult. N-am auzit de la început, dar povestea cum a reușit să învingă durerea înlocuind gândul „nu pot” cu cuvintele „sigur că pot”, cum atunci când durerea avea intensitate foarte mare se gândea că poate suporta și se ruga. Încet, încet durerea a fost tot mai ușor de suportat. Concluzia a fost că prin autocontrol și cu puterea lui Dumnezeu, dar cel mai probabil cu ajutorul puterii lui Dumnezeu a reușit să facă asta.

N-am putut să nu mă întreb de ce e mai ușor să acordăm credit lui Dumnezeu pentru reușitele noastre, să nu mă gândesc la toate momentele în care am simțit durere și am continuat pentru că am considerat că durerea nu trebuie să mă împiedice să îmi ating visele. Puterea e în noi, în alegerile pe care le facem: de a continua, a ne opri sau a renunța. Alegerea e a noastră: ne complacem în situație sau punem mâna/mintea și facem ceva.

El Camino, partea a patra

Continuare la El Camino, partea a treia

… Mi-a plăcut să merg prin întuneric având frontala care să îmi lumineze cărarea. După aproximativ un kilometru am ajuns în următorul oraș. Era destul de animat deja de pelerini care își luau micul dejun pe terasele Albergue-urilor.
12010640_10204204797113769_5190872178590700478_o

12028711_10204204797153770_3473715695798512483_o

Am părăsit orașul și am continuat să urcăm, să coborâm… JP își uitase șlapii, dar n-a vrut să se întoarcă după ei. La fiecare pas în coborâre durerea din picior era tot mai mare. Coboram cu vârful piciorului în interior pentru a mai atenua din durere, dar din cauza mișcării noi, începeau să apară dureri în sus, spre șold. Am trecut din nou pe lângă turnulețe din pietre construite de pelerini. De data asta aveau și mesaje. Am regăsit și mesajul „Not all those who wander are lost„. Am citit multe mesaje și am lăsat și eu unul 🙂

P1050016

12006489_10204204798273798_66132910326530828_o

Între timp răsărise și soarele dintre norii gri și era așa de frumos. Niște culori portocalii, în contrast cu griul apăsător al norilor…12038863_10204204798673808_8168275201176633331_o

12002384_10204204798793811_3535846603794749777_o

P1050017

Ne îndreptam spre Logrono pe care deja îl zăream în depărtare. În aceeași direcție era și o bucată de curcubeu care ne-a ținut foarte mult timp companie. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată un asemenea curcubeu care să țină așa mult. 12032658_10204204800673858_2129051906918213489_o

O doamnă simpatică a trecut pe lângă noi cu un rucsac pe care îl trăgea după ea pe un sistem cu roți. M-am gândit cum, atunci când îți dorești să faci ceva, găsești soluții. Natura era bogată. În continuare găseam mure, afine, struguri și migdale. La unul din migdali ne-am oprit mai mulți oameni și am mâncat destul de multe. Era și un domn care călătorea cu cățelul lui negru.  Câinele negru e o prezență oarecum bizară în viața mea începând cu anul ăsta. 12022341_10204204802153895_4497519889355689653_o

Noi ne continuam drumul în timp ce curcubeul ne era călăuză și ne încânta privirile. Următoarea localitate era Viana unde voiam să mă opresc cel puțin pentru a folosi toaleta. 12034180_10204204802673908_369959973393460972_oÎnainte de a ajunge, JP a hotărât că vrea să ia o gustare așa că am profitat și eu să mă odihnesc și să îmi masez puțin piciorul cu o cremă de care îmi vorbise pe drum. Piciorul meu nu arăta bine deloc, dar mi-am zis că o să facă minuni crema asta și cu prima ocazie o să pun gheață și totul o să fie bine. Ne-am așezat la umbra unui migdal și am profitat să îmi iau niște migdale ca provizii pentru drum.11049637_10204204803433927_7837201000654601030_o

În Viana era sărbătoare. Peste tot pe străzi, de la copii, la bunici, toți erau îmbrăcați în alb și roșu. În timp ce ne beam cafeaua am participat și la o parada cu regi. Viana e un orășel tare frumos, cu niște clădiri deosebite, cu străzi înguste și cochete.

12010632_10204204803633932_2131397235822407017_o

12028856_10204204807394026_621445673288246593_o

12017627_10204204807954040_41096573069807218_o

12006462_10204204808194046_4564624194941326456_o

Lăsând orașul în spate, am trecut pe lângă un zid pe care scria „INDEPENDENZIA” și JP a îneceput să îmi vorbească despre istorie: a Franței, a Spaniei, a lumii… Am mai făcut câțiva kilometri sub amenințarea furtunii iminente care ne speria cu nori negri și pufoși, cu tunete și fulgere și un vânt care te împingea cu putere. Dar s-a calmat înainte să își verse lacrimile peste noi. Durerea de picior deja nu mai era doar la coborâre. Mă însoțea la fiecare pas. JP mi-a împrumutat bețele lui de drumeție, dar nu prea m-au ajutat. Încet am intrat în provincia Rioja, spre încântarea lui JP. Sub presiunea durerii am hotărât să mă opresc în Logrono, să rămân peste noapte și în ziua următoare să mă întorc acasă. Simțeam că trebuie să mă opresc și să aștept măcar să se dezumfle piciorul. Știam că e vorba de zile și am hotărât să mă recuperez acasă. N-a fost ușor să iau hotărârea să renunț. Nu-mi place sentimentul deși în ultimul an l-am cam experimentat. Mi-am zis că o să revin în anul următor și asta m-a consolat într-un fel.

La intrarea în Logrono am fost întâmpinați de o doamnă entuziastă care îți dădea vin și tortilla. Eu am luat. JP și-a continuat drumul. Evident că era pe baza de donație, dar eu m-am bucurat de primire 🙂 Apoi, pe un zid am văzut scris „Youl shall not pass”. M-am amuzat de mesajul care venea ca o confirmare a hotărârii luate.

12029788_10204204810514104_1035416494450939805_o

Apoi am dat de o fântână însemnată cu scoică. Am profitat și mi-am băgat piciorul sub apa rece, poate poate s-a mai dezumfla…

P1050042
Ne-am cazat la primul Albergue care ne-a ieșit în cale. Din urmă ne-au ajuns Linda și Anthony. Am primit amândouă gheață și am stat o vreme cuminți în pat. Dar îmi era foame și, șchiopătând, am mers să căutam un loc să mâncăm și un internet cafe unde să îmi pot printa o copie după buletin și JP să poată să își anunțe familia că e bine.

11012766_10204204810634107_3770580689223931166_o

Doar că un internet cafe e ceva rar…peste tot este internet wireless. Doar că atunci când ai un Nokia de ăla vechi cu butoane sau, în cazul lui JP, nu ai telefon deloc, nu prea ajută. Așa că am stat liniștiți pe terasa unui restaurant. Am băut bere și vin și am mâncat bine în timp ce îi povesteam în spaniolo-franceză-engleză lui JP despre România și despre viața mea. A fost destul de impresionat și mi-a zis că o să se documenteze mai mult odată ajuns acasă pentru că părerea lui era bazată pe câteva lucruri petrecute până la 1989.

Întorși la Albergue, care într-un mod bizar se numea Santiago Apostol, îmi ziceam în sinea mea: „N-am ajuns la Santiago de Compostela, dar m-am oprit la un alt Santiago…” Am mai pus gheață pe picior, am mai stat la povești cu Linda și Anthony, un cuplu delicios, am luat cina și m-am pus la somn. Dimineață, am luat micul dejun cu JP, ne-am făcut o poză împreună, ne-am îmbrățișat și a pornit fiecare pe drumul lui: el spre îndeplinirea unui vis; eu, spre casă.

12034475_10204204811354125_1933735654579566445_o

Așteptam autobuzul spre autogară cu nod mare în stomac. Era așa de liniște. În autogară am întrebat la toate centrele de închiriere  de mașini dacă mă pot lăsa să îmi printez o copie după buletin. N-am reușit. M-am urcat în tren unde am revăzut filmul Transcendence, fără căști, doar citind subtitrarea în spaniolă. Imediat ce filmul s-a terminat am ajuns în Zaragoza. La biroul de informații mi s-a indicat un loc unde pot printa așa că am luat-o spre el. Erau vreo 2km de mers. Deși durerea era destul de mare am încercat să mă bucur de oraș. Locul respectiv era o librărie. Vânzătorul m-a lăsat să folosesc laptopul lui (cel mai încet laptop pe care l-am folosit vreodată). Am reușit să îmi cumpăr bilet la avionul care pleca seara, la 21:55 și mi-am imprimat o copie după buletin. În neștiința mea, am crezut că dacă le arăt copia și le zic numărul pașportului și le arăt și hârtia de la poliție, o să mă lase să plec spre casă. Mergeam prin mulțime și am trecut pe lângă două fete și am prins din zbor „dă-i dracu'”.

Am stat toată ziua în aeroport. Am luat prânzul și cina acolo. A fost tare plictisitor. Nu erau oameni. N-aveam nicio carte la mine înafară de ghid. Am cerut gheață de la restaurant și am stat cuminte. La ora 20 începea îmbarcarea. Am fost prima la coadă. Mi s-a zis că nu mă pot lăsa să plec fără un act în original. Am mers la poliția din aeroport unde am încercat să îi conving să mă lase să plec. Nu au vrut să mă lase fără un act în original. Era joi. Următorul avion era abia sâmbătă. Mi-au dat numărul de telefon de la consulat. Mi-au dat și un număr de urgență și m-au lăsat să sun de la ei din birou. Am avut noroc. Consulul era încă la birou și mi-a zis să merg rapid la el că mă așteaptă și îmi face rapid un document. Însoțită de unul din polițiști am mers în fața aeroportului și i-a zis șoferului de taxi unde să mă ducă și să se grăbească. Și ne-am grăbit. Am ajuns repede la consulat (care era destul de departe). Am alergat până la consul uitând de durere. Am completat actele, mi-a făcut poză, am plătit 60EUR, mi-a povestit că și el vrea să facă Camino călare, mi-a dat hârtia, mi-a urat success și însănătoșire grabnică și am alergat la taxi. Drumul cu taxiul a fost fain. Am avut ocazia să exersez spaniola 🙂 Am  plătit vero 50EUR. Am ajuns la 21:00 în aeroport, chiar înainte să se termine îmbarcarea. Am avut noroc.

Zborul a trecut greu. Nu-mi plac oamenii ăștia care merg și lucrează în strănitătate și apoi se întorc în România plini de figuri: cât de nașpa e în România și cât de bine le e lor în alte părți. Uită de unde au plecat și se comportă de parcă sunt din ceva rasă superioară, oameni aleși care au avut privilegiul să scape din România…”Interacțiunea” cu românii de care m-am „lovit” în Spania a fost una nasoală.

Am ajuns aproximativ pe la 2 dimineața în Cluj. În aeroport mă aștepta logodnicul meu cu flori. A fost o surpriză frumoasă. Așa multe am simțit. Parcă aș fi fost plecată ani…Acasă m-a așteptat un nou prieten: Leuțul, care acum îmi e copilot. 12029549_10204204813074168_3343542925212688632_o

Dimineață aveam pe Facebook un mesaj de la consul care mă întreba dacă am ajuns cu bine. Frumos om! Mulțumesc.

Cam asta a fost experiența mea pe Camino. Nu știu ce o să se mai întâmple. Nu știu când și dacă o să mă întorc să îl termin, dar o să port mereu în suflet experiența asta.

 

 

 

El Camino, partea a treia

Continuare la El Camino, partea a doua

… Jean-Pierre știa puțină engleză și puțină spaniolă. Eu uitasem multă franceză. Într-o spaniolo-francezo-engleză am început să purtăm conversații pe diferite subiecte. Am aflat că anul trecut se oprise în Pamplona din cauza unei tendinite și se întorsese anul ăsta să continue. Mergea singur pentru că soției lui nu-i plăcea să meargă în drumeții și voia să ajungă la Santiago de Compostela înainte să se pensioneze. Era un om simpatic. Nu intenționam să merg cu cineva, dar mi-a ieșit în cale și pur și simplu am continuat în același ritm o vreme. Am ajuns și la vestita fântână din care curge vin. Eu nu sunt cunoscătoare de vinuri, dar Jean-Pierre, la cei 64 de ani ai săi, zicea că e un vin bun. Mi-a povestit și de vinul din Rioja, regiunea spre care ne îndreptam. Atâta îmi plăcea cum pronunța Rioja 🙂 O făcea cu atâta entuziasm.12034290_10204204784153445_2096881274725921347_o

Împreună am ajuns la Opcion unde era o intersecție și acolo, un om care ne spunea că drumul e la dreapta. Era o plăcuță care ne arăta că sunt două alternative. Ne-am uitat fiecare în ghidul lui și părea mai interesant să o luăm la stânga și să mergem prin pădure, destul de aproape de vârful Montejurra, aflat la 1040m altitudine. Deși omul din interesecție a insistat, noi ne-am văzut de drum și am ales calea mai grea și mai spectaculoasă. În acel om am văzut o ispită: aceea de a alege calea mai ușoară.

A urmat o porțiune foarte frumoasă de drum prin pădure. La un moment dat, ne-am luat cu povești și am pierdut drumul, dar foarte repede cineva ne-a strigat că nu mergem bine și ne-am revenit. O brândușă singuratică mi-a apărut în cale și m-a făcut să zâmbesc. Conversațiile cu JP erau destul de obositoare. Căutam cuvinte în trei limbi pentru a putea exprima idei simple. Îmi doream să-mi fi păstrat interesul pentru franceză și după clasa a opta. Îmi doream să fi învățat mai multă spaniolă înainte să mă pornesc pe Camino.

Santi2015-140

Santi2015-141

Am ieșit din pădure și a urmat o porțiune cu multe dealuri. Am tot urcat și am coborât și piciorul stâng dădea tot mai multe semne de oboseală. Dar totul era foarte frumos. Și îmi plăcea să am companie. La un moment dat se aude un sunet de acordeon. Ne apropiem și vedem o tanti care cânta la acordeon și alți doi oameni în fața unei măsuțe cu ouă fierte și nectarine din care puteai să îți iei ceva în schimbul unei donații. JP a stat deoparte și a privit cu suspiciune. Eu m-am bucurat că mi-au ieșit în cale. Am pus 2EUR și mi-am luat un ou și încercam să găsesc o nectarină care să nu fie stricată. În momentul ăla am auzit: „uite că le caută că sunt stricate”. Am fost surprinsă să-i aud vorbind în română. Apoi am mai auzit „dă-i dracu'”. N-am auzit contextul, așa că nu știu despre ce era vorba, dar am plecat puțin dezamăgită.

Santi2015-149

Era o zi cu foarte mulți oameni pe Camino. Erau de toate vârstele, din toate rasele, din toate colțurile lumii. Mi-ar fi plăcut să cunosc povestea fiecăruia. M-am gândit la a mea. M-am gândit la motivele mele. Începea să îmi fie dor de casă.

Am ajuns în Los Arcos, unde conform ghidului se termina etapa, dar era abia ora unu așa că ne-am oprit doar să mâncăm ceva. A început să plouă destul de tare și am profitat să vizităm faimoasa biserică Santa Maria de los Arcos. JP mi-a povestit despre stilul Baroc și înainte să ieșim ne-am pus câte o ștampiluță în pașaport.Santi2015-154

Între timp se mai domolise ploaia așa că ne-am hotărât să ne punem pelerinele și să pornim. La un moment dat am ajuns într-o intersecție unde indicatorul zicea să o luăm la dreapta, dar JP insista să o luăm la stângă pentru că se vedea că orașul în care trebuia să ajungem era înainte și nu era nevoie să înconjurăm. Mi-a ținut o teorie despre interesele unora de a duce drumul prin anumite zone. Eu am insistat că vreau să continui pe drum așa cum e el marcat. Nu mă interesau interesele unora sau să scurtez drumul. Voiam doar să merg pe Camino, fără să găsesc alte soluții. Nu prea i-a plăcut, dar a ales să facă așa cum voiam ținând neapărat să îmi amintească din când în când că ar fi fost mai scurt să o luăm înainte. Am trecut pe lângă un cioban care își păștea liniștit oile. Ne-a întrebat de unde suntem. Când a auzit că sunt din România s-a cam întristat și a zis că nu sunt prea mulți români care fac drumul. Am fost impresionată că știa franceza și engleza. M-am gândit atunci că dacă l-aș fi ascultat pe JP aș fi pierdut întâlnirea cu ciobanul.

Am ajuns în Sansol aproape de înserat. Aici, ni s-au cerut actele și pentru prima data erau obligatorii. Pe mine m-a ajutat hârtia de la Poliție, dar JP își uitase buletinul în Franța și avea doar cardul de sănătate european. Domnului de la recepție nu i-a păsat prea tare, dar după ce JP a insistat că nu e terorist și continua să întrebe dacă o să îl lase să doarmă afară, s-a înduplecat și l-a lăsat. Am fost norocoși: am ocupat ultimele două paturi. Ceilalți doi pelerini care așteptau la recepție la coadă au fost nevoiți să meargă în altă parte.

În timp ce mă pregăteam de duș am observat că piciorul meu se umflase. Mai erau și alte persoane în cameră care se plângeau de diferite dureri și un domn din Canada care avea o cremă miraculoasă cu arnică din care dădea tuturor. Mi-a dat și mie și mi-am pus mari speranțe în ea și am reflectat la rolul de vindecator pe care și-l iau unii oameni care au câte o soluție pentru orice.

Santi2015-165

Am coborât la cină unde i-am cunoscut pe Linda și Anthony, un cuplu din Londra care se mutase în Franța. Vorbeau amândoi bine și engleza și franceza. Cu JP se înțelegeau în franceză, cu mine în engleză. Mi-a plăcut de ei. Din păcate și Linda avea ceva probleme cu unul din picioare.

Reîntoarsă în camera m-am gândit la cât de frumos e pe Camino, cum suntem ca o mare familie. Cum ne ajutăm, cum avem încredere… Rucsacii stăteau în cameră pe rafturi, păpucii stăteau în hol la grămadă și nu prea mă gândeam că o să îmi fure cineva ceva. Cât de frumos era sentimentul ăsta; cât de frumoasă ar fi o lume în care am trăi bine unii cu alții, fără intenții ascunse; o lume în care să nu ne păzim la tot pasul…

Santi2015-163

Santi2015-164

Apoi a venit JP și și-a făcut patul cu spray împotriva ploșnițelor. Mi-a dat și mie și deși știam de problema cu ele pe Camino abia din momentul ăla le-am conștientizat, cel puțin în mintea mea pentru că n-am văzut niciuna pe Camino. Mi-am pus toate intențiile ca piciorul meu să fie bine până dimineață și m-am pus la somn. N-a fost o noapte prea liniștită. Patul scârțâia extrem de tare. Fobia de ploșnițe începea să se instaureze și dopurile de urechi erau prea enervante.

Ziua 4

M-am trezit înainte de șase și am început să mă pregătesc. Nu erau prea mulți treziți. Mă gândeam să profit și să plec singură, dar JP se trezise și el și după ce ne-am luat micul dejun am plecat în noapte împreună, folosind frontalele…

El Camino, partea a doua

Continuare la El Camino, partea întâi:

…dar n-a plouat în ziua aia. A fost o zi extrem de călduroasă. Am băut foarte multă apă pe care n-am dat bani pentru că am întâlnit destule fântâni pe drum. Pe la prânz am ajuns la Puente la Reina unde, conform ghidului (care era împărțit pe etape) ar fi trebui să ajung în prima zi. Speram să fie un orășel mai mare de unde să îmi pot procura o genuncheră. N-a fost așa. Mi-am cumpărat doar niște fructe pentru drum. Mi-am propus să mănânc multe fructe.12006627_10204204763912939_1983690171328374507_o

Am continuat să urc și să cobor și așa mai departe prin soare și pe căldură. Noroc cu pălăria „de pelerin”. (așa mi-am imaginat eu, că pelerinii musai tre’ să aibe o pălărie de asta).

12028754_10204204767313024_5939008292507997003_o La fiecare pas mă însoțea durerea din genunchiul drept și uneori mai apăreau întrebări de genul „ce fac?„, „de ce fac?„. Apoi, a apărut și farmacia salvatoare unde am găsit genunchera mult visată. Am încercat vreo două modele și am ales-o pe cea care avea susținere bună a rotulei și îmi permitea să mă și mișc. Mai aveam totuși peste 600km de parcurs. Ca prin minune, durerea de genunche dispăruse, doar că între timp apăruse una nouă, în laba piciorului stâng. Mi-am zis: „nu mă las!” și am continuat drumul care m-a purtat prin zone foarte frumoase. Aveam așa un sentiment de fain când treceam pe lângă câmpurile cultivate sau când vedeam în zare câte un orășel spre care mă îndreptam. Îmi place așa mult arhitectura lor. Chiar dacă am observat că unele clădiri au doar fațada și în spate e moloz, tot mi-a plăcut. Mi-ar fi plăcut să locuiesc într-un orășel de ăsta, dar pe vremuri când erau animate de oameni, de evenimente, târguri, etc.
12022512_10204204764592956_521118672260634323_o

La un moment dat am trecut pe sub ceva șosea, printr-un tunel încărcat cu mesaje de-ale pelerinilor. Am găsit și mesajul pe care aș fi vrut să îl am la mine, imprimat pe o bucată de piele și atârnat de rucsac: Not all who wander are lost. Pentru că, asta credeam eu despre mine și despre drumul ăsta, că e doar o experiență, că nu e nimic din mine pierdut și cu nevoie de a fi regăsit.11223910_10204204776593256_1273518032583101294_o

Mi s-a făcut foame între timp și am așteptat cu mare entuziasm să ajung în următoarea localitate. Aici, m-am oprit la un bar care servea și mâncare și am stat chiar la bar. Mereu mi-am dorit să stau la bar singură, așa ca în filme și să am discuții cu barmanul în timp ce îmi savurez băutura. Mi-am luat și o bere. Era tare cald afară. Purtam tricoul de la Maraton Apuseni și barmanul m-a întrebat dacă alerg la maratoane în România. Mi-a tot zis că dacă vreau să sun în România gratis pot să folosesc calculatorul lui, dar nu voiam să sun pe nimeni. Am mâncat, mi-am terminat berea, am mai scris câteva mesaje celor de acasă și am pornit la drum. Mă hotărâsem să merg până în Estella și să înnoptez acolo. Ajunsă acolo, am consultat ghidul ca să văd lista de Albergue-uri și prețurile și am ales ANFAS. Scria că e pe bază de donație și mie îmi place să ajut. Am avut noroc să mai găsesc pat într-o cameră cu foarte multe paturi. Ce-i drept, era la etaj, dar ține de ideea de pelerinaj să accepți ce ți se dă și să renunți la confort. 12002437_10204204782793411_6133429614966968609_o

Baiul era că, la înregistrare nu-mi găseam buletinul. Am golit rucsacul de câteva ori, am încercat să reconstitui evenimentele…degeaba. „Ce să fac, ce să fac?” Am mers la recepție și i-am rugat, într-o spaniolă învățată din telenovele, să sune la Albergue-ul unde dormisem în ziua dinainte și la barul unde mâncasem, dar nu-mi găsise nimeni buletinul acolo. Am mai stat, m-am mai gândit și am mers din nou la recepție să văd ce e de făcut. Domnul de acolo s-a oferit să mă însoțească la poliție. Era un domn pe la 60-70 de ani poate, tare simpatic și emana așa un fel de căldură. Am stat destul de mult la poliție până a completat declarația și mi-a dat o hârtie care să țină loc de act de identitate pe teritoriul spaniol. Am cerut voie să folosesc ștampila poliției să pun o ștampiluță în pașaportul meu de pelerin, pentru a marca evenimentul. Aveam așa un sentiment de siguranță că sigur o să îmi găsesc buletinul înainte să ajung la Santiago. Domnul respectiv a fost tare drăguț cu mine și mi-a oferit suport. M-a invitat și să cinez cu el și echipa care administra Albergue-ul. Eu mănânc fără carne și nu prea am vrut să deranjez așa că am refuzat și am mâncat sigură în oraș, la un alt bar. La întoarcere am mai stat de vorbă cu dânsul și mi-a povestit despre Camino, pe care îl făcuse de câteva ori, despre activitatea desfășurată de ANFAS (organizație care sprijină persoanele cu dizabilități intelectuale sau de dezvoltare). Cei 7 EUR pe care îi plăteai pentru a rezerva un pat în Albergue megeau la asociația asta. Mereu aveau persoane ajutate de această organizație prin Albergue ca să ajute. Mi-a vorbit foarte frumos despre munca pe care o face și despre acești oameni. La momentul respectiv aveau o doamnă din program în Albergue și în timp ce vorbeam a intrat pe ușă și a rugat-o să îmi aleagă o brățară să mi-o facă cadou. A ales una cu culorile Spaniei pe care am purtat-o cât am stat pe Camino. Mi-am dorit să fac o poză cu ei. În timp ce ne făcea poza chiar patronul locului, doamna m-a strâns așa de tare…am fost puțin luată prin surprindere și n-am reacționat nicicum. M-am gândit de multe ori la asta și îmi pare rău că n-am răspuns îmbrățișării.11953320_10204204782113394_1036272797544160049_o

Ziua 3

Dimineață, așa cum mi-a promis, domnul acesta m-a condus până la drum (deviasem foarte puțin de la traseu ca să ajung la Albergue) și m-a îmbrățișat și mi-a urat drum bun. Și mi-a reamintit de fântâna cu vin. Auzisem de ea și abia așteptam să văd „minunea”. Frumos om!

Nici n-am intrat bine pe drum că a început puțină ploaie și am dat peste o patiserie unde am intrat să îmi iau micul dejun. Mi-am propus să acord mare atenție micului dejun. Cu stomacul plin am pornit la drum. În prima intersecție mi s-a părut că semnul arăta la stânga așa că pe acolo am luat-o. Am mers câteva sute de metri fără să găsesc un alt indicator și am realizat că nu mergeam bine atunci când am văzut o biserică pe lângă care trecusem în ziua anterioară. M-am întors în intrersecția cu pricina și am reevaluat indicatoarele. Prin orașul ăsta semnele erau cam ciudat poziționate, dar am reușit să ies cu succes.10623672_10204204783113419_6059295991967284572_o

Am fost ajunsă din urmă de un domn. Era francez, avea 64 de ani și îl chema Jean-Pierre și am continuat drumul împreună…

El Camino, partea întâi

Am fost, am văzut, am trăit

Santi2015-2

Am ajuns sâmbătă seara în Zaragoza. Urma să rămânem aici peste noapte și dimineața să plecăm devreme spre Pamplona, de unde urma să ne începem călatoria. Cu ajutorul tehnicii, am reușit să ajungem la cazare. Aici am descoperit că în carțile românești de identitate nu este trecută data nașterii – cel puțin nu într-un mod evident. Am mâncat ceva, mi-am făcut un inventar al lucrurilor (pentru a putea la finalul călătoriei să trag concluzii legate de câte chestii inutile am avut cu mine) și m-am pus la somn.Santi2015-9

Ziua 1

Drumul cu trenul până în Pamplona a fost plin de emoții. Nu eram singurii pelerini din tren. Ajunse în Pamplona, am încercat să găsim drumul, dar…niciuna nu era prea bine documentată. Ne-am urcat în primul autobuz așa cum a făcut toată lumea și într-o spaniolo-italiană i-am spus șoferului și i-am arătat pe hartă unde vrem să ajungem. Nu știm ce a înțeles, dar după vreo jumătate de oră ne-am trezit de unde am plecat. I-am mai explicat o dată și ne-a mai luat într-o tură și ne-a zis unde să coborâm. De acolo, din nou, cu ajutorul tehnicii, am ajuns în zona pe unde trecea Camino. Mi-am luat scoică de pelerin pentru a mi-o agăța pe rucsac. Ne-am imaginat noi de unde o să ne luăm pașapoartele, dar în final am ajuns să întrebăm la Centrul de informații pentru turiști de unde am fost direcționate spre unul din Albergue pe lângă care chiar trecusem și cu care făcusem și o poză. Ne-am luat pașapoartele.

begin

A început ploaia. Partenera mea și-a uitat pașaportul în Albergue și s-a întors după el. S-a făcut ora 14 și s-au golit străzile. Am găsit un magazin deschis de unde am luat ceva de îmbucat. Am pornit pe drum. În sfârșit!!! Am ajuns din urmă două fete. Erau vesele și fără bagaje. Au ales să le expedieze până la următoarea oprire, împreună cu pelerinele de ploaie, acte… Când au aflat că suntem din România au exclamat cu bucurie „neighbors” și au bătut palma cu noi. Noi eram mai odihnite așa că le-am zis „Buen Camino!” și le-am lăsat în urmă. În urmă am lăsat și Pamplona și am început să urcăm spre Alto del Perdon, fiecare în ritmul ei.Santi2015-30

Din când în când mai ploua. Din când în când mai treceam pe lângă cineva sau cineva mai trecea pe lângă noi. Am întâlnit oameni care umblau sau care bicicleau. Celor de pe bicicletă părea că le e mai greu. Am ajuns la o cruce, unde era și o băncuță și am întâlnit o doamnă din America. Cred că avea vreo 70 de ani. Părea destul de obosită. Rămăsese și fără apă și eu aveam destulă așa că i-am dat ei apa din una din sticle. Era pentru a doua oară pe Camino. Am continuat drumul și în prima localitate, ne-am oprit scurt la un Albergue să mâncăm ceva. Doamna de mai devreme a apărut și ea și s-a așezat la o masă alăturată. Ne-a zis că vrea să se așeze undeva în Spania. Încă nu era hotărâtă unde. Am mâncat un sandwich vegetarian și o supă de legume și ne-am văzut de drum. A apărut și un curcubeu la un moment dat. Eram așa de entuziasmată și încă nu-mi venea să cred că fac asta. Rucsacul care mi se tot bătea de bazin mă aducea mereu la realitate.

Santi2015-41

Am ajuns sus, la Alto del Perdon, am admirat priveliștea, ne-am făcut niște poze și am început coborârea.

Santi2015-49

Odată cu ea a început și disconfort în genunchele drept. („Bine că mi-am lăsat acasă genunchera…nu-i nimic…o să îmi cumpăr una de aici…„) Soarele deja se pregătea să apună așa că am ales să înnoptez în Uterga. Am ajuns la Albergue, unde am fost întâmpinate cu apă și măsline și am primit ștampila pe pașaport. Am făcut un duș, am spălat hainele, am stat, am aranjat lucrurile pentru ziua următoare, am mâncat și m-am pus la somn entuziasmată la gândul că urmează o nouă zi pe Camino.Santi2015-63

Ziua 2

N-am dormit prea mult sau prea bine. Deși era liniște m-am trezit de multe ori. Pe la 7 dimineața am cedat și am zis că mă pregătesc de plecare. Era încă întuneric. Mi-am strâns lucrurile, mi-am atârnat hainele încă umede de rucsac și am luat micul dejun. Am așteptat-o și pe partnera mea să mănânce și am plecat împreună chiar când se crepa de ziuă. Am trecut pe lângă un migdal, dar nu mai văzusem unul așa că am desfăcut o migdală, m-am uitat la ea, am mirosit-o și am aruncat-o.

În prima localitate ne-am despărțit. Eu voiam să o iau pe drumul mai lung (cu vreo 2km) pentru a ajunge la o biserică foarte veche. Înainte să ies din oraș am găsit o plăcuță pe care scria că biserica lunea este închisă. Am ales să merg să-i văd totuși exteriorul. Pentru prima data pe Camino, mergeam singură. O vreme n-am găsit pe nimeni pe drum. Recunosc, au fost momente în care mi-a fost frică. Eram singură cuc și încercam să mă gândesc că fac ceva ce îmi doream de mult, că îmi trăiesc visul. Am trecut pe lângă plantații de ardei. Am auzit un câine și mi s-a făcut frică. Am trecut pe lângă el, dar n-avea nicio treabă cu mine. M-am oprit la Biserică. Am stat puțin acolo și mi-am văzut de drum. Cerul se înnora tot mai tare…

Santi2015-78

Gata de drum!

Nu mai e cale de întoarcere acum…plec! Plec pe Camino de Santiago. Sâmbătă, la ora 18:50 îmi iau zborul pentru a-mi mai împlini un vis. Sunt ca un copil. Mă gândesc cu așa mult entuziasm la plecare. Bagajul e cam gata, dar încă mai găsesc câte ceva în el la care pot să renunț. Cei care au fost deja pe Camino spun că avem nevoie de așa puține…Vreau să îi cred. La fel simt și umerii mei și spatele meu. Parcă trăiesc în vis. Doar job-ul și problemele zilnice mă mai ancorează în realitate.

Ultimele săptămâni au redeschis pentru mine o lume magică; o lume în care totul este posibil, în care totul este conectat. Am parte de experiențe tot mai interesante și de oameni prin care învăț și mă cunosc, sau învăț să mă cunosc 🙂

Ultimele săptămâni n-au fost ușoare. Sunt într-un carusel de emoții, gânduri și reacții pe care nu le mai țin în frâu. Dar, sunt recunoscătoare că am alături oameni care înțeleg asta și sunt alături de mine și au răbdare.

Încă nu m-am hotărât de ce vreau să fac drumul ăsta: poate e doar experiența călătoriei cu toate surprizele și provocările ei, poate simt nevoia să fug în lume, poate sunt doar fascinată de poveștile celor care au fost deja, poate cred că o să mă ajute să îmi găsesc pacea și echilibrul, poate are legătură cu limite fizice, etc.
IMG_20150904_234146

Mi s-a spus că drumul ăsta o să fie ca o detoxifiere. Sper să fie așa pentru că sunt câteva lucruri de care aș vrea să scap:

  • dorința de controla totul
  • dorința ca totul să fie așa cum vreau eu (mda, știu, e cam același lucru cu punctul de mai sus)
  • tensiuni
  • împotriviri
  • „nu vreau”
  • „nu pot”

Mi s-a mai spus că o să vin schimbată. Sper să fie așa pentru că sunt câteva lucruri pe care le-aș vrea:

  • să fiu (mai) răbdătoare
  • să fiu (mai) calmă
  • să fiu (mai) veselă
  • să fiu (mai) recunoscătoare

Așa că, de sâmbătă renunț la smartphone și o să îmi iau vechiul telefon Nokia pe care o să îl folosesc doar cât să anunț că sunt bine. Orice impresii de călătorie o să fie împărtășite după, la momentul potrivit. Nu am planuri. Nu vreau să urmez o rutină. Nu vreau să îmi stabilesc numărul de kilometri de parcurs. Vreau doar să mă bucur dincolo de limite.

Pe curând! 🙂