Monthly Archives: martie 2014

Cu piciorul pe frână

Au trecut deja 3 luni din anul ăsta. Au fost 3 luni pline evenimente care au generat trăiri intense. Au fost momente care m-au scuturat, momente în care m-am simțit on top of the world, momente în care mi-am dat seama ce vulnerabilă sunt, momente de eliberare, momente de maximă euforie… Ce n-am făcut în toate aceste luni a fost să îmi iau pauze în care să conștientizez, să ascult, să învăț…Și s-au adunat multe.

Beculețul a început să se aprindă când corpul meu a început să se îmbolnăvească: o răceală urâtă, o lipsă acută de poftă de mâncare.

Am hotărât că a venit momentul să pun piciorul pe frână și să îmi acord timp. Așa că, azi m-am trezit de dimineață, am învățat pentru examenul pe care urmează să îl dau, am citit, m-am relaxat, am mers și m-am plimbat prin oraș, am stat în parc și am citit și am observat oamenii, natura, am vorbit cu oameni dragi. Cu unii nu mai vorbisem de foarte mult timp. Și în timp ce stăteam pe o bancă și citeam mi-a venit miros de castane…și pentru prima dată săptămâna asta mi s-a făcut poftă de ceva 😀 Am stat în Piața Unirii și am hrănit porumbeii. Sunt foarte șmecheri porumbeii ăștia.

În drum spre casă m-am hotărât să merg să îmi cumpăr fructe dar drumul meu a mers înainte și am ajuns la ieșirea din Cluj. Am lăsat mașina în parcarea de pe marginea drumului și m-am urcat pe cel mai înalt deal. Și am stat și am privit viața cu părul în vânt, însoțită doar de insectele vesele. Și viața mirosea a flori albe de primăvară. Și a fost minunat.

Untitled

Am înțeles multe azi și sunt hotărâtă să fac toate schimbările necesare. Am nevoie de zile de astea mai des și o să mi le acord. E important 🙂

 

Fără regrete

photo (2)Vreau să îmi trăiesc toate visele, toate dorințele oricât de bizare, prostești etc. ar părea pentru ceilalți. Nu datorez nimănui explicații despre alegerile pe care le fac în ce mă privește 🙂

De 8 ani visez să am părul roșu (as in Eternal Sunshine of the Spotless Mind). În sfârșit am făcut-o. Îmi stă bine? Cui îi pasă? Eu mă simt bine pentru că am obținut ce mi-am dorit.

Am vrut tatuaj, mi-am făcut. Mai vreau unul și o să mi-l fac foarte în curând. O să îmi regret tatuajele? Niciodată. Le fac pentru că îmi doresc foarte mult, pentrutatuaj că înseamnă ceva pentru mine, pentru că  marchează ceva important în viața mea. Cu siguranță o să îmi facă mereu plăcere să mi le admir.

Am viața asta și vreau să mi-o trăiesc ca și cum ar fi tot ce am și singura. Vreau să profit de toate ocaziile, vreau să fac tot ce îmi trece prin cap, vreau să spun tot ce îmi vine și să exprim tot ce simt. Vreau ca atunci când ceva nu-mi mai place să mă îndepărtez pur și simplu. Vreau să cunosc toate persoanele cu care simt că rezonez, vreau să le păstrez în viața mea pe cele care îmi fac sufletul să vibreze, vreau să le zic că îi admir celor care mă inspiră, vreau să mulțumesc tuturor celor care cred în mine.

Nu vreau ca vreodată să mă gândesc „cum ar fi fost dacă…”. Poate pentru unele lucruri e înțelept să aștept, dar știu cu siguranță că o să fac în așa fel să încât îmi îndeplinesc toate visele, oricât de bizare sau grele ar părea ele.

Sunt visele mele și îmi sunt dragi 😀

Ultimul sunet

Ultimul sunet

Ca într-o vrajă ești cuprins:
O-asculți, o simți
Și nu-i reziști
Și-i toată ființa-nvăluită
Și corpul încet, încet se mișcă.
Și o trăiești intens
Și-apoi, un ultim sunet:
Ce frumos.

Primăvară în suflet

Se pare că, pentru mine, primăvara e anotimpul cel mai „dureros”. E un anotimp al îndoielilor, al direcțiilor, al deciziilor…

IMG_3939Primăvara nu ies doar floricelele. Ies și toate buruienile care uneori împiedică florile să se dezvolte frumos. Și chiar procesul ăsta prin care toate plăntuțele ies la suprafață pare să fie un proces dureros pentru pământ. Dar, dacă pământul ar vorbi cu siguranță ar vorbi cu admirație și recunoștință despre plante.

Primăvara…anotimpul (re)nașterii, când totul în jur ia formă, prinde culoare. E un anotimp care ne dă cele mai multe lecții și de la care avem cele mai multe lucruri de învățat. Primăvara…anotimpul transformării, care de cele mai multe ori  e dureroasă. Poate vine cu îndoieli, confuzie, foarte multe întrebări, sentimentul de pierdere a direcției…

E durere în transformare, dar totul e așa de frumos încât nu poți decât să te bucuri și să fii recunoscător pentru că în final știi că ești cu un pas mai aproape de ajunge să fii….tu…

Credem de multe ori că știm ce suntem, că știm ce vrem, dar, e de ajuns ca cineva să zică acele cuvinte „magice” care rezonează perfect cu ceva din noi, pentru ca întreaga noastră lume să fie zguduită. Și apoi urmează trezirea, iritarea, confuzia, acceptarea și în final, eliberarea…și un pas mai aproape.

Văleleu

De fiecare dată după ce am câte o sesiune în care mă plâng de ceva, cuiva, am un oarecare sentiment de vină că am încărcat omul aiurea cu te miri ce prostii… Încă nu-mi vine chiar ușor să renunț la văicăreli. Sunt încă în perioada în care le conștientizez, dar mai mult după…

Se pare că e una din activitățile preferate ale omului: să se plângă legat de orice: loc de muncă, de soț/soție, prieteni, țară, apă, mâncare, aer, lume, cățel, purcel, orice, orice găsește la îndemână. N-ai despre ce vorbi? Nu-i bai, sunt așa de multe lucruri de care te poți plânge…

Eu cred că toate plângerile ăstea au două cauze: prea puțină recunoștință și neasumarea deciziilor.

Prea puțină recunoștință

Majoritatea am fost obișnuiți să vedem partea goală a paharului, să punem răul înaintea binelui. „Faci atâtea mofturi la mâncare când alții n-au ce mânca”: asta a fost una din lecțiile de recunoștință din copilărie, livrată ca un reproș  din care, evident, la vremea aia n-am înțeles prea multe. Am avut parte și de lecție de recunoștință din care am învățat deși eram încă mică,  atunci când, într-un an, de Crăciun, împreună cu părinții, am dus cadouri unei familii sărace din satul bunicilor.

rec

Avem așa de multe lucruri pentru care să fim recunoscători. Dacă ne-am concentra atenția pe asta, cu siguranță ar rămâne foarte puțin timp să ne mai și plângem. Cineva zicea: „Consideri că n-ai pentru ce să fii recunoscător? Ia-ți pulsul!”

Îmi cumpărasem la un momentat dat un carnețel în care scria „Fericirea este un obicei. Cultivă-l”. Cred că se poate aplica la fel și în cazul recunoștinței: cu cât o faci mai des, cu atât mai multe motive pentru care să fii recunoscător ai. De-a lungul timpului am avut carnețel cu recunoștințe în care scriam în fiecare seară câteva lucruri pentru care eram recunoscătoare în ziua respectivă. Acum postez în fiecare zi pe un grup pe Facebook. E foarte frumos să vezi pentru ce sunt oamenii recunoscători și atunci când ai o zi nu chiar așa cum ți-ai dorit, chiar ajută 🙂

Neasumarea deciziilor

Odată cu neasumarea deciziilor vine găsirea vinovaților pentru orice lucru sau situație care nu ne convine. Mereu altcineva o să fie vinovat de ce ni se întâmplă și asta generează o întreagă listă de plângeri: X nu mi-a dat, Y nu mi-a făcut, Z nu m-a sunat etc… Pentru mine neasumarea deciziilor înseamnă și faptul că nu îți asumi punerea în practică. Am învățat că orice lucru pe care îl vrei presupune un efort mai mic sau mai mare. De cele mai multe ori nu ajunge doar să îți dorești, trebuie să și faci ceva ca să obții.

Ca să închei în spirit de recunoștință, azi sunt recunoscătoare pentru că:

1) am ieșit din casă după vreo 2 zile petrecute mai mult în pat din cauza unei răceli

2) am văzut niște ieduți sprinteni care m-au înveselit și m-au făcut să înțeleg de ce îmi zicea mami uneori căpriță pe vremea când jucam „elastic” 😛

3) am văzut cai, ciori, corbi, câini

4) am învățat un capitol despre Securitate în SharePoint și am avut un study buddy 🙂

5) am o prietenă tare dragă care a avut grijă de mine azi

6) am luat micul dejun împreună cu cumnata mea

7) am pedalat 5km pe bicicleta de cameră

8) m-am relaxat

9) am zâmbit

…..

 

 

The show

The show

You showed me your darkness
Because I wanted to see
And I started to love it
When I found it in me…

You showed me your demons
And I showed you mine
We though they were different:
That was a lie…

Război

Război

Oglinda sufletului meu ești tu,
Și mă târăști pe culmi înalte și prin văi,
Și îmi dai drumul ca să zbor spre cer,
Și să mă pierd aiurea prin văzduh.

Un înger cald și entuziast
Un demon rece, guraliv,
Mă urmărești fără de vină
Ai grijă să mă văd mereu.

Și lupți cu mine și-mpotrivă-mi,
Ești când cu mine, când cu ei,
Dar pierzi războaie tot mai multe
I’m getting stronger, vrei nu vrei.

Viața îți dă, dar nu-ți bagă în traistă

În timp ce profitam de ziua asta frumoasă și însorită de primăvară și „pierdeam” vremea pe străzile Clujului, pline de oameni de toate vârstele, bucurându-mă de soare, de oameni, de cartea Iuniei Pașca, am trăit o experiență care m-a făcut să mă gândesc și mai mult la daruri și la a dărui.

Se zice că trebuie să dăruiești ca să primești. Și de multe ori se întâmplă să dăruim și să așteptăm să primim ceva înapoi. Și de multe ori nu ne dăm seama că primim.

De câte ori am primit lucruri gratis de care nu am profitat? Un masaj, o ședință de coaching, o săptămână la o sală de sport sau altele? Câte daruri de gen am ignorat? De câte ori am fost invitați la evenimente gratis la care nu am mers? Oare câte ocazii am pierdut din cauză că am ignorat ceva ce ni se oferea fără să ni se ceară altceva în schimb? Câți oameni nu am cunoscut? Câte experiențe nu am trăit? Cum ar fi fost viața noastră dacă am fi profitat de toate aceste daruri? „Dacă tot n-am dat bani, pot să nu mă duc.” – oare de câte ori n-am folosit scuza asta?

În 2012 am câștigat un masaj la care nu am mers. În 2013, la același eveniment, am câștigat din nou un masaj pe care l-am văzut ca o nouă șansă și așa am ajuns să cunosc o persoană care mi-e tare dragă, așa am ajuns să scriu pe blogul ăsta.

Vin multe daruri spre noi și niciun efort nu rămâne nerăsplătit, dar depinde de noi dacă suntem deschiși să primim darurile pe care viața ni le oferă.

tumblr_m9a9k5bZAD1r1vlxxo1_500

 

 

Prin lume, Spre mine de Iunia Pașca

Unele lucruri îți tot dau târcoale până ajungi să pui mâna pe ele. Așa a fost cu cartea Iuniei Pașca, Prin lume, Spre mine.

Auzisem de cartea asta de la o prietenă dragă. Mi-a recomandat-o deși nu o citise încă. Mi-am notat-o pe telefon și am uitat de ea. După câteva săptămâni, urma să merg la un eveniment care trebuia să aibă loc la librăria Bookstory și prietena mea m-a rugat să i-o cumpăr. I-am cumpărat-o și mi-am făcut poză cu ea pentru că zilele astea are loc în Cluj campania Cu „cărțile pe față”.

1900137_1413700675553649_1687638181_n (1)

Urma să predau cartea în câteva zile așa că seara am început să citesc, să văd despre ce e vorba. Îmi plăcea foarte mult ce citeam.

Este un jurnal de călătorie prin viață, în care, pe măsură ce citeam mă regăseam tot mai tare. A fost o lectură emoționantă, udată de lacrimi; o lectură în timpul căreia am avut multe revelații. Am plâns la povestea cu bătrânica și florile. Am plâns atunci când am citit: „Scriu această carte pentru că iubesc. Iubesc viața, iubesc lumea, te iubesc pe tine, cel care citești rândurile aceastea amatoare, dar scurse din inimă prin degetele mele de culoarea curcubeului.”  M-am uitat cu atenție la toate pozele din carte și de fiecare dată am avut senzația că eu pe Iunia o știu, că fața ei îmi pare familiară.

Nu m-am gândit la Chai niciodată…dar azi, după ce am terminat de citit cartea am fost în Qui One Quint și am băut unul.

E o carte în care mă regăsesc și care mă inspiră. Sper să o întâlnesc pe Iunia și să o îmbrățișez și să îi mulțumesc pentru că există.

Ăsta e unul din paragrafele care mi-a plăcut mult: „Să cred cu toată ființa mea. Să nu mă îndoiesc de puterea visului meu. Să știu că obstacolele apar în calea celor care se mișcă în direcția visului lor, nu în calea celor care stau pe loc. Să îmi aduc aminte că sunt pregătită să le sar, și că aceste obstacole mă fac mereu mai puternică. Să am încredere. Să cred, să cred, să cred.”

photo (3)

Dacă ai știi, ai crede?

Este o piesă care îmi place foarte mult și pe care o port în suflet. La început nu dădeam foarte mare importanță versurilor, dar, într-o zi, în timp ce conduceam, am rămas fixată pe următoarele versuri:

And what is the purpose?
What is the purpose and would you believe it?
Would you believe it if you knew what you were for
and how you became so informed?

De câteva zile mă tot gândesc la ideea asta despre misiunea personală. Lucrurile care se întâmplă, care ajung la mine, oamenii pe care îi întâlnesc, pașii pe care îi fac, revelațiile pe care le am încep să prindă formă. Ai zice că atunci când începi să înțelegi despre ce este vorba, totul devine simplu…Eu tind să cred că, din contră, totul devine greu, complicat, înfricoșător; pentru că simți/înțelegi ce trebuie să faci, știi că trebuie să muncești mult pentru asta, să renunți la multe; vorba aia „you have to give up something to get something”. 

E foarte interesant să constat că de-a lungul vieții m-am mai întâlnit cu aceeași dorința și nu o singură dată. Dar, de fiecare dată, fie i-am lăsat pe ceilalți să aleagă un alt drum pentru mine, fie m-am speriat și am ales eu un alt drum.

Deși acum privesc totul mult mai conștient, schimbările încă mă sperie și orice argument împotrivă e ca o falsă vestă de salvare. Și totuși, știu că o să vină momentul ăla în care n-o să mă mai pot împotrivi. 🙂