Monthly Archives: iulie 2014

Oh boy, oh boy, oh boy

Oh boy, oh boy, oh boy

You teach me no limits
And yet you limit me…
You show me the doubts
And yet you let me hope…

Your’re restless but craving for peace
Peaceful but craving for action

Your strength shows me power
My strength shows you pain
We’re always fighting a battle
And in the end we win the game.

Cum rămân motivată

Sunt încă la începutul drumului de triatlet amator și ca în orice altă activitate aflată la început există mult zbucium interior. Deși știu răspunsurile la întrebări încă mă mai întreb: de ce fac asta? ce vreau să demonstrez? de ce nu pot avea o viață normală?

Sunt zile în care mă mobilizez mai greu, zile în care mi-e greu să mă ridic din pat, zile în care antrenamentele sunt mai grele, zile în care sunt nervoasă pe mine pentru că nu-mi iese așa cum vreau, zile în care abia merg sau abia mă așez…Dar sunt și zile în care îmi depășesc recorduri, zile în care mai adaug distanță la antrenamente, zile în care respir cu ușurință, zile în care merg mai departe.

Cum rămân motivată?

Păi, în primul rând mă gândesc la obiectivul propus, transformat în vis și la faptul că visele mereu devin realitate atâta timp cât sunt dispusă să muncesc pentru ele.

Apoi, îmi place tare mult să citesc poveștile altor sportivi care mereu îmi reamintesc că nu sunt singură în asta și că toți am început de undeva. Poveștile lor îmi dau curaj. Și simt că am nevoie de multă încurajare, mai ales acum la început. Nu sunt foarte multe persoane în jurul meu care mă încurajează. Faptul că nimeni din familia mea nu înțelege ce fac și de ce fac și că de multe ori, poate inconștient, mă descurajează, mă întristează uneori, dar asta este, știu că e greu să înțelegi ceva fără să treci prin experiența respectivă.

O altă chestie care mă motivează e admirația celor din jur și faptul că sunt oameni care încep să îmi urmeze exemplul. Și nu mă refer la triatlon, ci la un stil de viață sănătos care conține mișcare și alimentație sănătoasă.

Mă motivează și faptul că am pe cineva cu care pot împărtăși experiența, care înțelege prin ce trec și mă susține.

Și un alt lucru foarte important e progresul. E foarte motivant să văd în fiecare zi cât de mult progresez 🙂

Am așteptări mari de la mine. Știu că pot. Iar atunci când vă zic că nu mai pot, mai pot, dar simt nevoia să mi se reamintească faptul că pot 🙂 Când sunt singură, mă descurc eu cumva. Găsesc eu ceva citat motivațional care să îmi țină mintea ocupată 😉

 

10320356_10201615941393994_9017358282662026107_n

 

When she wept

When she wept

As she was diving into faith
She found the bottom of it…
And then she raised to search the sky
And everything just faded…

And she is all alone and weeping
No greener grass, no hopes, just fear
In all the the silence which surrounds her
She hears the sweetest, deepest voice:

– Do not despair, my deepest friend, as we’re in this together.
Let’s dust our clothes and start our way as we will help each other.

And they together start to fly
Through worlds and universes
And she becomes a dancing star
Releasing all the chaos:

– Alone in you I put my trust
For always and forever
So teach me, teach me, deepest friend
The secretes of the sorrow.
Please always show me what you see
And help me understand
Beyond the evil and the good
Until the end of time.

Why So Serious

Duminca asta a avut loc în Cluj, The Color Run sau  „The Happiest 5k on the Planet”. Pe scurt, te prezinți îmbrăcat în alb, alergi 5km și la fiecare kilometru cineva aruncă cu praf colorat pe tine. La finish fiecare primește o punguță cu praf și când toată lumea termină se numără invers și se aruncă praful în aer.

10518348_10201898785104910_5316446664808725490_o

Poate e o prostie să alergi (activitate de pe lista de chestii sănătoase) și cineva să arunce cu prafuri colorate (de pe lista de chestii nesănătoase) pe tine, dar e totuși un eveniment care promovează și mișcarea. Se zice că am fi fost 1200 de oameni în Piața Unirii duminică. Am văzut familii întregi, am văzut copii. Dacă 1200 de oameni s-au mobilizat să iasă la mișcare într-o călduroasă duminică de iulie eu zic că e un câștig.

10373498_10201898754224138_5995676495295667194_n

Apoi, un eveniment de genul ăsta mai e și un motiv să ne amintim cum e să fii copil, să te bucuri, să strigi, să sari în sus, să te distrezi, să te joci. Uneori suntem prea serioși și luăm viața asta prea în serios. Uităm să ne jucăm.

Anul trecut am participat la Harlem Shake în Cluj. Într-o zi cu 20 de grade m-am dus îmbrăcată în echipament de ski și am dansat (dansul pe care mi l-am pregătit special pentru asta) în Piața Unirii. Din nou, a fost un eveniment considerat supid de cei din jurul meu. Eu l-am văzut ca un eveniment creativ. Oamenii au venit foarte creativ costumați și pentru o vreme ne-am distrat împreună și ne-am simțit bine.

Așa că zic: why so serious? 😀

Am făcut-o! Am devenit triatlet!

Ark, cel mai mare suporter al meu, persoana care a fost alături de mine și m-a încurajat încă de la primii mei pași de alergare, mi-a propus să facem un triatlon de test weekend-ul ăsta. Și pentru că îmi plac provocările am acceptat: 1km înot, 30km ciclism, 5km alergare și ca să fie cât mai real, am pus și cut-off-uri: 1.5h la înot, 1.5h la ciclism și 1h la alergare.

Sunt norocoasă să am un amic ca și el, care să vină mereu cu noi provocări, cu care să pot împărtăși toate aceste experiențe, un prieten care să mă susțină, să mă încurajeze, să creadă în mine, un prieten care să îmi arate cât de puternică sunt. Am învățat multe de la el și cu el  în cele 16 luni de când ne cunoaștem și una din cele lecții e că singurele limite sunt cele pe care ni le setăm noi.

Din cauza vremii n-am putut să ne începem triatlonul în Tarnița, cum era planul inițial, și am mers la bazinul Babeș. De când am început să înot craul (de acum 3 săptămâni) am făcut asta doar în bazinul de la Club Moving, care are 25m lungime și am înotat maxim 400m continuu, dar ăstea sunt detalii care nu m-au împiedicat să merg și să înot 1km… Am dat startul la înot la 16:55. Am pornit  plină de entuziasm și emoție…prima tură a fost groaznică. M-am apucat să respir la 3 brațe, deși e ceva cu care nu m-am familiarizat încă foarte bine la antrenamente și foarte repede m-am trezit fără aer, panicată, fără ritm. Am continuat cu 2 brațe, dar fiind deja panicată, fundul bazinului era mai departe decât eram obișnuită, capătul bazinului și el, nu m-a ținut prea mult așa că m-am trezit „înotând” stilul broscuță. Lângă mine era Ark care mă „certa” să înot craul. Mi-a luat vreo 500m ca să mă calmez puțin, 500m în care am fost foarte nervoasă pe mine că fac asta, în care gândul că în mai puțin de o lună o să particip la traversarea Tarniței (1.5km) a început să mă sperie maxim, 500m în care m-am simțit învinsă și demotivată…Dar, Ark m-a încurajat, mi-a explicat, m-a ajutat să mă calmez, m-a așteptat la fiecare capăt de bazin: „Go, go, go Alexandra”. Mi-am adunat forțele, m-am calmat puțin și am început să îl aud pe Laci, antrenorul meu de înot: „înceeeeet, înceeeeeet….” și încet, încet, am reușit să termin 1km în 35 de minute. Nici nu știam că pot înota așa de repede 😀

Am fugit cum am putut la vestiar să îmi iau lucrurile, apoi am fugit la mașină. Am mers cu mașina până acasă să luăm bițele. Pe drum mi-am reamintit ce am făcut la înot și am fost foarte nervoasă și am început să plâng. M-am oprit înainte să plâng în hohote. Am ajuns acasă, am luat bițele rapid și am pornit înspre Jucu. Primii 16km au fost ok, viteza a fost ok, apoi au început dureri la genunchiul drept și viteza a scăzut. La un moment dat mi-a căzut și lanțul dar l-am pus repede la loc și am ignorat mâinile pline de ulei. După 1h17min am ajuns acasă. Ne-am lăsat bițele și cu energia rămasă am început să alergăm. Deși am terminat anul ăsta două semi-maratoane, cei 5km mi s-au părut extrem de mult. Primul kilometru m-am tot gândit că ar fi trebuit să facem alergarea mai scurtă…măcar 4km. Apoi a început durerea la genunchiul stâng. Muncesc la corectarea felului în care alerg și a fost prima dată când făceam 5km continuu cu tehnica nouă. Credeam că alerg corect, dar Ark mi-a zis că nu o fac bine: trebuie să îmi ridic picioarele mai mult și să mișc doar mâinile, nu și umerii…După 30 de minute am terminat proba de alergare și după 3h am terminat primul meu triatlon.

Am făcut puțin stretching afară, ne-am îmbrățișat, „you did it”, „sunt mândru de tine”. Când liftul a ajuns la etajul 4 am început să simt lacrimi pe față și voiam să plâng, dar nu mai aveam energie să respir și am început să mă sufoc. Ark a fost lângă mine și m-a ajutat să mă liniștesc. Stăteam în hol pe jos și mă uitam în gol, mă uitam la el, din când în când mă uitam în oglindă, dar nu prea mult pentru că mă năpădeau mai multe lacrimi și plânsul era tot mai iminent și încă nu aveam energie de plâns. Apoi mi-am ridicat privirea și am văzut în locul meu cu citate motivaționale: I can and I will. Watch me! și atunci am realizat că pot să fac orice. Între timp am început să respir normal și eram gata de sesiunea de plâns. Ark m-a luat în brațe și am plâns cât de tare am putut. Am avut niște sentimente așa de faine și de greu de descris. Apoi am simțit cum singurul meu gând era: „unde au plecat toate gândurile mele?”

Deși n-a fost un triatlon oficial am luat toată treaba în serios și mă bucur că totul s-a întâmplat într-o atmosferă intimă și am putut să simt și să îmi conștientizez trăirile în liniște. A fost cea mai tare chestie pe care am făcut-o. Înseamnă foarte mult pentru mine. Deși n-am o medalie care să zică asta, acum pot să spun că sunt triatlet 😀 Sunt mândră de mine și am încredere că atâta timp cât cred în visele mele și muncesc și lupt pentru ele, nu este nimic ce nu pot face.

Ark, îți mulțumesc că ești alături de mine. Hugs  🙂

Clipboard02

Drumul spre triatlon

Acum un an nu știam ce e un triatlon…
Acum un an mâncam vegetarian ce-mi pica bine și nu-mi păsa prea tare de excese…
Acum un an alergam 2km pe pista din Babeș…
Acum un an un prieten îmi împrumuta bicicleta lui pentru a mă convinge dacă are sens să îmi cumpăr și eu una…
Acum un an „înotam” cu capul desupra apei, stil „broscuță”…

Acum îmi gătesc toată mâncarea și mănânc conform indicațiilor unui nutriționist…
Acum fac antrenamente pentru a-mi corecta felul în care alerg…
Acum am 2 biciclete și fac în fiecare săptămână cel puțin un antrenament…
Acum merg de 3-5 ori pe săptămână la antrenamente de înot…

Acum visul meu e să devin Ironman…

Cum devii Ironman?
Trebuie să înoți 3.8km în maxim 2h20min, să pedalezi 180km în maxim 8h10min și să alergi 42km în maxim 6h30min. Toate probele se fac una după alta și timpul maxim este de 17h.

De ce vreau să devin Ironman?
Pentru că atunci când am auzit prima dată despre asta ceva a rezonat puternic în mine și o sămânță a început să încolțească.
Pentru că îmi plac provocările și pentru că asta e o super mare provocare pentru mine, care înafara de 2 ani de handbal în clasele 6-7, nu am avut contact cu sportul.
Pentru că depășirea limitelor îmi aduce multă satisfacție.
Pentru că îmi doresc să experimentez sentimentul de la final când o să mi se spună „You are an Ironman”.

Știu că e extrem de greu, dar știu că nu e imposibil. Știu că e nevoie să muncesc mult pentru asta. Duc o luptă continuă cu mintea mea care îmi zice să renunț, cu oamenii din jur care nu înțeleg ce fac și cât de important este asta pentru mine și încearcă să mă descurajeze.  Zicea cineva pe un blog: „să renunț nu e o opțiune”. Nu renunț, iar atunci când o să îmi vină un gând de a renunța, o să muncesc și mai mult.

Deși sunt o persoană nerăbdătoare de fel, pentru sport aleg să fac pași mărunți, așa că în august o să fac primul triatlon-sprint, în Florești, Cluj și la anul în iunie o să fac o jumătate de Ironman la Oradea. Abia aștept. Până atunci mă bucur de fiecare antrenament, de fiecare lecție, de fiecare pas și fac totul cât mai conștient. Văd progresul în fiecare zi și asta mă bucură foarte tare.

Am ales o viață grea, dar e una frumoasă, plină de satisfacții și de alte sentimente greu de definit.

Noul meu motto este: You can have whatever you are willing to fight and work for.

Anul viitor o să fie numele meu pe panglică 😀

anulviitor

Specială

Citeam azi în jurnalul lui Salvador Dali că „viața mea e ordonată de un ceasornic foarte precis. Totul e coincidență.”

Sunt mereu fascinată de toate „coincidențele” care se întâmplă în viața mea, coincidențe care în ultima vreme sunt tot mai multe. Sau poate toate coincindețele astea sunt de fapt semințe plantate la un moment dat, care au început să dea roade. Cine știe?

Eu cred că e bine ca atunci când se întâmplă să nu le ignorăm, pentru că ele poartă informații importante pentru dezvoltarea noastră. Dacă ceea ce se întâmplă în jurul nostru apasă aceleași butoane, clar este ceva acolo de investigat. Lucrez ca și Suport Manager, deci primul pas e să cer log-uri și mai multe detalii despre pașii executați…Tot din activitatea mea profesională am învățat că nu prea există random, că totul se întâmplă dintr-un motiv.

De curând, mai în glumă sau mai în serios, un prieten se tot distra de ego-ul meu și cum nu mai încăpea de el în mașina cu care ne deplasam. Pentru că gluma a durat câteva zile am început să reflectez la asta și concluzia inițială a fost ceva de genul „cât de tare e că am un ego mare și cum toate lucrurile pe care le fac se datorează acestui fapt și că prin urmare ego-ul ăsta trebuie să fie un lucru tare bun”. Treaba părea rezolvată, concluzia trasă, mergem înainte cu ego-ul pentru că „Drumul învingătorului e înainte” 🙂

Apoi au trecut zile și un text postat de cineva pe facebook despre nevoia de a fi special m-a cam iritat și m-am tot gândit la un răspuns pentru el. Apoi au trecut minute și m-am trezit în situația în care o „descoperire” făcută mi-a adăugat niște fluturași în stomac și mi-a tăiat pofta de foame. Să (re)descopăr că lucrurile nu se învârt în jurul meu, că nu sunt atât de specială și nici superioară în vreun fel m-a pus pe gânduri și pe investigat.

Uitându-mă în urmă cred că situațiile în care am suferit cel mai tare au fost cele în care nu am fost pe primul loc. Fiind obișnuită de mică să fiu mereu în centrul atenției, am considerat de multe ori că asta mi se cuvine. La grădiniță eram mereu într-un rol principal la serbări (Fecioara Maria la cea de iarnă, Primăvara la cea de primăvară) și din ce îmi amintesc eram mereu înconjurată de colegi și mereu în rol de regină, mamă, prințesă etc. În generală am fost mereu prima în clasă. La un moment dat prin clasa a IV-a, când mi-o cam luasem în cap, doamna învățătoare a încercat să îmi dea o lecție. Cred că eram prea mică să înțeleg și am luat-o ca pe o mare răutate. La liceu, deși nu mai eram prima, am reușit să găsesc situații în care să mă simt specială. Facultatea a fost un șoc destul de mare pentru că m-am cam pierdut printre colegi. Am avut ceva tentative, dar au eșuat. Iar la job…well, cumva am ajuns și aici să fiu mai specială și să se inventeze și un premiu pentru mine, la sfârșit de an.

Constat câtă nevoie am simțit de-a lungul timpului de a fi specială. Poate nici nu e un lucru rău, dar îmi dau seama cât de mult mă afectează atunci când acest „statut” dispare și înțeleg că totu-i o iluzie.

Am găsit problema, acum urmează să găsesc cauzele, iar odată găsite cauzele o să fie ușor de rezolvat sau măcar o să pot găsi un workaround. Iudita, povestea de curând pe blogul ei despre lecția de smerenie primită la ultimul maraton. Poate e ceva ce ar trebui să experimentez și eu.

Să fim atenți la lucurile care vin în direcția noastră. Ele ne pot spune multe despre noi.
Cu drag,
Alex