Monthly Archives: august 2014

Toamna se numără…lecțiile învățate vara

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…”

Miroase a toamnă deja. Lumina e mai caldă, vântul adie într-un anume fel, copacii încep să se îmbrace în straie aurite și păsările fac ultimele pregătiri. Le văd zburând de-a lungul drumului și mă minunez de mișcarea lor uniformă, de dansul lor impecabil. Berzele au plecat deja. Cuiburile lor sunt goale. Câmpul e plin de brândușe, semn că o să fie o toamnă lungă. Eu sunt fericită.

A fost o vară scurtă și intensă, cu sfârșituri și începuturi, cu limite împinse, cu schimbări, cu noi frici înfruntate și noi lecții:

Am învățat că sunt puternică, că am totul în mine pentru a putea trece peste orice, că nu am nevoie de nimeni să mă salveze.

Am învățat că iubirea există. Negarea ei îți aduce un oarecare confort, dar acceptarea iubirii îți dă aripi.

Am învățat că semănăm cu părinții mult mai mult decât realizăm sau acceptăm.

Am învățat să fiu atentă la mesajele din visele mele.

Am învățat să nu mă simt vinovată pentru că nu-mi mai doresc unele persoane în viața mea.

Am învățat că trebuie să renunț la vechi pentru a face loc noului în viața mea.

Am învățat să renunț.

Am învățat să primesc.

Am învățat că pot oricând să mă bazez pe intuiția mea și pe felul în care interpretez lucrurile din jurul meu ca și semne.

Urmează o toamnă interesantă și schimbări mari pentru care mă pregătesc cu entuziasm.

Să avem grijă de noi! E important.
Cu drag,
Alex

 

Primul meu triatlon: Florești

Avem vise, ne facem planuri, ne setăm obiective și apoi începem să muncim.

Cu siguranță nu aveam nimic legat de vreun triatlon în planul meu pentru anul ăsta. Tocmai l-am terminat pe primul așa că fie sunt nerăbdătoare, fie sunt mult mai puternică și mai determinată decât credeam.

Când am văzut că se organizează triatlon în Florești abia începusem să merg la antrenamente de înot, nu aveam o bicicletă MTB și făcusem o singură tură prin Mai, pe dealurile din Cluj cu o bicicletă împrumutată. Asta nu m-a împiedicat să mă înscriu. Mi-am cumpărat rapid bicicletă, am mers cât am putut de des la înot și am făcut și un antrenament de simulare. M-am înscris la proba hobby (750m înot, 18km MTB, 5km alergare) pentru că eram cam nesigură la partea de MTB.

Mi-am comandat și trisuit (pentru cine nu știe, e un costum special pentru triatlon care se folosește la toate cele 3 probe). Deși era prima mea participare am vrut să mă simt ca un adevărat triatlet. Înainte de triatlon am testat costumul pe biță și la înot ca să mă asigur că nu am surprize în ziua concursului. Și am făcut ceva înainte de concurs ce mi-aș fi dorit să nu fac: marți am ieșit cu colegii de la muncă la antrenamentul pentru Crosul Companiilor și am purtat pentru prima dată noii mei păpuci de alergare minimaliști. Gambele mele n-au fost pregătite pentru asta așa că m-am trezit cu niște dureri de abia umblam și de fiecare dată când mă întorceam noaptea în pat mă trezeam din cauza durerii. Nu e prima dată când am dureri de gambe așa că am apelat din nou la benzile kinesio și de data am mers la Mens Sana. Mi le-au pus joi seara și vineri la prânz eram aproape ca nouă.

Am fost foarte emoționată înainte de triatlon. Joi seara mi-am făcut lista cu tot ce am de luat cu mine pentru fiecare probă. Am avut grijă să includ și agrafa care urma să asigure un „look” ok pentru pozele de la proba de alergare :)) Vineri seara, după ce mi-am ridicat kitul de participare am început să îmi fac bagajul pe probe. A fost o săptămână friguroasă și ploioasă așa că mă așteptam să fie noroi. Mi-am pus în rucsăcel și instrumente pentru deznoroit bița.

fl

Am verificat și reverificat totul și plină de emoții m-am dus spre dormitor având în gând sloganul triatlonului: „Apa, fie ea din baltă sau din cer, e prietenul meu. Iubesc noroiul. Care durere de gambe?”. Emoțiile nu prea m-au lăsat să dorm.

A venit și ziua mult așteptată. Pe la ora 8 când am ajuns nu era foarte multă lume încă și era foarte frig. Am mai vorbit cu unul altul. Unii m-au recunoscut de pe la alte concursuri și au intrat în vorbă cu mine. M-am întâlnit cu colegi de la cursurile de înot. Familia sau prietenii nu sunt fizic alături de mine la competițiile la care particip, dar încep să mă simt ca într-o familie și printre prieteni în grupul de sportivi. Mi-am luat numărul, mi-am instalat bița în tranziție, mi-am aranjat lucrurile. La ședința tehnică ni s-a spus să verificăm apa și dacă considerăm că e prea rece putem să nu facem proba de înot, dar atunci o să începem proba de biță după ce iese ultimul din apă. Perfect, mi-am zis. Toată lumea care nu intră în apă o să aștepte până termin de înotat. Mi-am încheiat costumul de neopren și am intrat să testez apa. Brrrrrr ce rece era. Am ieșit rapid afară cu mâinile și picioarele înghețate și am hotărât instant că renunț la proba de înot. Dar un alt participant m-a încurajat să nu renunț și mi-a încheiat costumul la loc. Mersi mult, Marius 🙂 Cu siguranță mi-ar fi părut rău 😉

Am intrat în apa rece ca gheața și am început să înot. Apa era prea rece și nu am îndrăznit să bag capul în apă. Am înotat un fel de craul cu capul afară și broscuță. La un moment dat mi-am dat și ochelarii jos. Am zis că măcar să mă bucur de priveliște. Pe la mijlocul turei simțeam că nu mai pot să mă mișc și mi-era greu să respir. M-am uitat în jur după cineva să mă salveze. Hidrobicicleta era destul de departe și mi-am zis că mai bine înot până la final. Și am înotat și am ajuns la final, fără să fi reușit să fac pipi în apă (se pare că am o problemă să fac în neopren). A fost fain să îmi aud numele 🙂 Mulțumesc celor care m-au încurajat.

Am ajuns în zona de tranziție și abia respiram, eram amețită și nu reușeam să îmi găsesc bița. Mi-am amintit că aveam o sticlă verde și m-am uitat după ea, doar că erau mai multe cu sticlă verde. În final am găsit-o. Mi-am tras neoprenul jos, m-am șters, mi-am pus ochelarii, casca, mănușile, mi-am dat cu protecție solară pe față și când să îmi pun numărul 9 constat că e prins invers pe elastic. La naiba. Nimeni n-are nimic de tăiat. Alerg din tranziție cu numărul invers și la final îl văd pe Radu și îl rog să mă ajute. Încearcă cu mâna, cu dinții, în final reușește să rupă elasticul și îl prinde corect. Mersi mult, Radu, pentru ajutor. Am pierdut deja câteva minute. Mă urc pe biță și încep să pedalez. E foarte greu. Încă nu mi-am revenit după înot și abia respir. Ajung în deal și constat că nu e noroi. Perfect. Urmează cea mai lungă urcare. Ajung în vârf, lângă o pădure și decid că e momentul să fac pauză de pipi. Costumul de triatlon nu e foarte prietenos când vine vorba de asta. Pierd alte minute bune. Când ies din pădure nu mai e nimeni în jur. O iau pe unde mi s-a părut că îi văzusem pe ceilalți că o iau și aud din spate pe cineva care strigă că n-o iau bine. Mă înorc și începe o coborâre. Nu prea mă simt confortabil la coborâri. Merg foarte încet. Apoi îmi pică lanțul. Un alt concurent se oferă să mă ajute, dar îi zic că mă descurc și m-am descurcat. L-am pus repede înapoi deși era blocat. Urmează o porțiune foarte faină cu pădure și poienițe. Eram singură și mă simțeam fericită. Am ieșit de tot din pădure și în jur se vedeau dealuri și în depărtare, alți concurenți. Deasupra erau corbi, mulți corbi. Unii știți că am eu ceva cu corbii :). Scoteau tot felul de sunete. M-am simțit în siguranță. Apoi eram în vârful unor dealuri. Doar dealuri în jur și nimeni. Au urmat câteva coborâri pe care am hotărât să nu risc și m-am dat jos de pe biță. Am ajuns în sat și la ultima coborâre am prins viteză, iar în ultima curbă, roata mi-a derapat și m-am trezit pe burtă. M-am ridicat rapid. Un tip de pe margine a venit să mă ajute. Îmi curgea sânge din genunche și cot, eram plină de praf. Mi-a turnat niște apă pe răni și mi-a pus lanțul. Mersi mult de ajutor.

www

M-am urcat pe biță și m-am apropiat de tranziție unde din nou mi-am auzit numele de foarte multe ori și m-am simțit foarte încurajată. Mi-am lăsat bița, mi-am schimbat păpucii și mi-am spălat sângele care îmi ajungea la șosete și degete și am început să alerg. Văd la un moment dat ambulanța care avea grijă de o altă concurentă pe care o cunoșteam. Mă opresc, o întreb dacă e bine. Îi întreb pe cei de la ambulanță dacă au ceva la îndemână să îmi pună pe răni, dar nu prea aveau așa că îmi continui alergarea. Pe traseu mă întâlnesc cu Horațiu de la Runners Club care mă întreabă dacă am vrut să îmi asortez picioarele cu benzile și mă încurajează. Apoi dau peste Doru care îmi zice că e mândru de mine și că abia așteaptă să citească despre triatlon pe blog. La mijlocul traseului sunt fetele vesele și cele mai tari suportere. Mersi Iulia și Monica pentru încurajări. Ajung la finish și sunt foarte happy. Am terminat primul triatlon. Sunt triatletă. Yeeeeeeeiiiiiii

tri

Stau să încurajez lumea, cunoscuți, necunoscuți – încurajările sunt foarte importante. Un „bravo”, un „hai că poți”, aplauzele pot să facă minuni. Trec și pe la ambulanță să mă bandajeze. Mulțumesc mult de ajutor.

Se termină concursul și ne strângem să mâncăm și pentru premiere. Începe ploaia. La fix. Mersi Cosmin pentru magie 😉

Îmi plac premierile. Îmi place să văd ce fel de oameni sunt cei care câștigă și îmi place să îmi imaginez că într-o zi o să fiu și eu pe podium. Nu credeam că o să se întâmple la primul triatlon așa că am fost foarte surprinsă când mi s-a strigat numele și am luat locul 2 la categoria mea. Am fost foarte happy. Apoi mi-am zis că de fapt am luat locul 2 din două persoane. Apoi mi-am revenit: „îți dai seamă că doar două persoane au avut curaj să participe și tu ai fost una din ele!!!”

15010864472_ae04a6ca8c_o

Felicitări organizatorilor și voluntarilor. Ați făcut o treabă foarte bună. Deja abia aștept să particip la următoarea ediție.

Și Ark, mersi pentru microb 😉

Sunt foarte mândră de mine. Știu că atâta timp cât îmi doresc ceva și muncesc pentru acel lucru, el devine realitate. Asta e și ceea ce vreau să promovez: Visați! Ieșiți din casă și munciți pentru visele voastre! Deveniți puternici!

Început

Început

Unu’ merge spre altul: încet, întârziat, nelămurit.
Nimic sau tot…
Urcă, coboară, așteaptă, câștigă împreună.
Zero kilometri: distanța se evaporă.
E vremea potrivită; sunt gata de start.
Ridică ochii spre stele.
Oh, un androgin.
Doi pași în aceeași direcție
Oh, atât de departe…
In(de)finit de aproape.
 

Primul meu maraton: Via Maria Theresia

Fiecare alergător are o poveste și câte o poveste despre fiecare eveniment în care cucerește noi culmi. Asta este povestea primului meu maraton.

Când am făcut primul meu semimaraton, în aprilie, îi ziceam unui alergător din București, care mă chema să alerg la Maratonul București în octombrie, că: „anul ăsta nu alerg maratoane”.

Apoi mi s-a zis despre Via Maria Theresia într-o perioadă în care nu alergam foarte mult din cauza unor probleme la genunchi. Timpul a trecut, durerea a trecut, eu am mai făcut câteva schimbări la tehnica de alergare și m-am înscris bucuroasă la proba de semimaraton. Dar, într-o zi, Ark, cel care mă susține, sprijină, încurajează, învață, îmi zice: „nu te bagi la maraton să-l facem împreună?” Am trecut prin toate scuzele: că nu pot, că nu sunt pregătită, că nu m-am antrenat destul, că e doar la o săptămâna de primul meu triatlon…Și cum mi-e greu să spun nu provocărilor care îmi testează limitele („deci când am citit „maraton” mi s-a pus un nod mare în stomac și i`m all excited and I can`t breath”) le-am trimis organizatorilor un email să îi rog să îmi modifice proba.

Mai erau 2 săptămâni până la maraton și eu alergasem maxim 10km în ultimele 3 luni și maxim 21km în general…Nu mai aveam  mult timp așa că am zis că fac o tură de 20km de antrenament și apoi antrenamente scurte. Într-o super călduroasă zi de duminică, am așteptat să apună soarele și am ieșit să îmi fac „the long run” cum i se mai zice. După primul kilometru eram obosită deja. Pe la kilometrul cinci am observat că aplicația de tracking nu înregistrase nimic. Au început conversațiile mentale despre cum mai alerg un pic și îau autobuzul și merg acasă. Și am tot alergat câte un pic până m-am convins că nu pot renunța și mi-am setat să alerg fix 2 ore. La 2 ore m-am oprit și aveam puțin peste 20km făcuți. Mi-am zis: „Hm, a putea alerga un semi în sub 2h”. Cursa asta mi-a dat multă încredere. Dacă n-aș fi reușit să fac asta aș fi intrat în cursă cu un handicap psihic destul de mare.

Și cum orice echipă are tricou, motto etc m-am tot gândit și ăsta a fost rezultatul de care sunt foarte mulțumită. E design propriu :P. Dacă vrea cineva poza, pot să o trimit. Motto-ul ales a fost: „Together we can go far. 42.125km far and then even further”.

10595854_10202015617225640_174870099_n

În ziua dinaintea maratonului am urcat sus la Piatra Fântânele, la sediul Tășuleasa Social pentru a ne ridica kiturile și pentru a participa la ședința tehnică. E foarte frumos acolo și e foarte frumos ce fac toți oamenii ăștia de la Tășu. Good job!!!

Sâmbătă dimineața, după o noapte în care n-am reușit să dorm mai deloc, ne-am trezit la 3:50, am mâncat, am băut un pic de cafea și am pornit din Bistrița spre punctul de întâlnire de unde urma să fim preluați de autocare și microbuze și duși la start, în Cariera de Sulf din Munții Călimani. Am ajuns după o oră jumate și era așa de frig brrrrrr. Nu eram pregătită pentru frig. Avem pantaloni 3/4 și tricou….

La 9 s-a dat startul.

11

Planul meu era să mă plâng cât mai puțin. I-am zis lui Ark că sper să nu ajungem să ne urâm până la finalul cursei. Am început cu 2km de urcare. Primul kilometrul mi se pare cel mai greu din cauza urcării, din cauză că încă nu sunt foarte încălzită și încep să mă gândesc la cât de greu mi-e deși abia am început și  îmi vine să renunț etc…Am trecut cu bine de pragul psihic de 1km și fără să mă plâng; cel puțin nu cu voce tare. Peisajul era foarte frumos.

22

Și era destul de friguț acolo în vârful muntelui și mai venea și câte un vânticel și traseul era ca la munte: denivelat, cu pietre, iarbă, crengi…De câteva ori am călcat puțin într-o parte și m-am trezit că încep să mi se blocheze genunchii. Nu prea era momentul pentru dureri de genunchi…Eram pregătită pentru dureri de gambe sau orice alt fel de dureri, dar nu de genunchi. Pe la kilometrul 15 deja durerile erau destul de mari și aproape nu mai reușeam să alerg. Am avut gânduri foarte multe de a mă opri la finish-ul de semimaraton. La unul din punctele de control cineva chiar a glumit că ne dă număr negru (culoarea pentru semi). Aveam totuși un motto stabilit și oricât de dureros ar fi fost intenționam să continui. Am trecut de 21km și îmi era tot mai greu, mai ales în coborâri. Nu mai alergam deloc. Înainte de următorul punct de control nu mai puteam să îmi îndoi unul din genunchi și mi s-a sugerat să renunț. Am zis NU, chiar dacă continuând s-ar fi putut să fac mai mult rău. (la final mi s-a zis că oricum nu m-ar fi lăsat să renunț)

Ideea renunțării o aveam deja în cap de mult. Odată spusă cu voce tare, a început să se audă tot mai tare în capul meu. Am trecut de punctul de control, au urmat câteva coborâri și o voce îmi urla să mă întorc și să le zic că renunț și o alta îmi amintea că tre să urc ce am coborât…Au urmat dialoguri mentale despre renunțat și mi-am zis că dacă renunț acum n-o să mai ajung să fac asta niciodată. Odată ce am renunțat it is over. Apoi m-am gândit la toate lucrurile la care am renunțat de-a lungul timpului și la care nu m-am mai întors niciodată. Toate astea combinate cu disperarea că nu puteam alerga mi-au dat o stare ciudată și au început să îmi curgă lacrimi și să încep să plâng doar că odată cu plânsul, atunci când fac sport, vine și senzația de sufocare, panică. A trebuit să mă opresc, să respir. Partenerul meu mi-a luat rucsacul din spate și a insistat să inspir/expir pe gură. Am început să mergem încet. Mi-am revenit. Am început să mai glumim, să fiu certată din cauză respiratului (btw, thanks for that) și încetuc (foooarte încet) să mergem mai departe.

Era frig și mi se umflaseră degetele de la mâini așa că îmi luasem șosetele de rezervă în mâini. L-am auzit apoi pe domnul Alexandru Loghin strigând din partea de jos a buclei: „Alexandra, bravo fată! Tot înainte!” Apoi a venit ploaia. Ne-am pus pelerinele pe noi și am continuat. La penultimul punct de control am fost păcăliți că mai urmează o urcare și apoi 10km de coborâre lină. În realitate au fost multe urcări nu foarte ușoare, multe coborâri abrupte, ploaie, vânt, noroi, multe înjurături și cu vreo 6km înainte de finish s-a întâmplat ceva ciudat: am scăpat de dureri și m-am umplut de energie. Nu mai aveam răbdare să mai stau în cursa asta și voiam să ajung odată la finish. Apropo, Mihai, nu am numărul tău în agendă și nu știu care Mihai ești, dar mersi pentru mesajul de încurajare. A venit la timp. Și am alergat din nou. Când am ieșit din pădure și se vedea finish-ul, a început agitație mare: sirene, aplauze, gălăgie. Ark a alergat înainte, a trecut finish-ul și m-a așteptat aplaudând. Ne-am îmbrățișat. Gata!!!! Am făcut-o și pe asta.

Multe mulțumiri Tășuleasa Social pentru tot ce ați realizat, voluntarilor, celor care ne-ați încurajat.

Și mulțumirile speciale merg spre Ark care și de data asta a fost alături de mine în timp ce îmi depășeam limitele. Mersi că ai încredere în mine, pentru tot ajutorul și sfaturile.

 

 

Stardust

Stardust

The Sun and the Moon chasing for eternity…
We are stardust searching ourselves,
Watching the stars falling
Wishing and hoping,
Finding ourselves, finding eachother,
Dancing, celebrating,
Breaking habits and limits,
Enjoying the highest gift.

Cum am ajuns eu înotătoare

Totul începe cu un vis…

Unele zile îți rămân bine întipărite în memorie și le retrăiești de câte ori îți amintești de ele. Cam așa e cu ziua în care am învățat să înot. Era prin ’96 când am mers la Someș împreună cu tati, bunicu, fratele meu și „iubitul” meu Roby (aveam 10 ani, da?) Și Roby a fost cel care m-a ajutat să reușesc să nu mă scufund și să înot. Înainte  să „îmi dau drumul” îmi amintesc de o fază drăguță în care mă ținea de mâini și eu dădeam din picioare și la un moment dat m-am panicat și i-am tras slipul jos :))))

Îmi amintesc și acum ce simțeam când înotam „înceeeeeet, înceeeeet” (cei care fac antrenamente cu Laci știu) să nu se audă deloc apă când dădeam din mâini și picioare și soarele apunea și era foarte fain…cine s-ar fi gândit că peste 18 ani cineva o să îmi zică în timpul antrenamentelor: „înceeet, înceeeet, fără stropi…”

image19

Eram în facultate când am auzit prima de Traversarea Tarniței și deși înotam pe atunci stilul brotăcel și mă simțeam confortabil în apă atâta timp cât nu mă stropea nimeni pe față sau nu mă băga cu capul sub apă…mi s-a părut atunci o chestie faină și realizabilă :)) Habar n-aveam eu cum e cu înotatul atunci 😛

Au trecut mulți ani și prin 2010 mi-am făcut abonament cu 10 intrări la bazinul de la Babeș. În aproape un an am fost de 5 ori și înotam în continuare stilul brotăcel.

Perioada 2011-2012 mi-am petrecut-o în America și fiindcă 3-4 nopți pe săptămână stăteam la un hotel cu piscină destul de mare mergeam și înotam câte jumate de oră aproape în fiecare seară.

În decembrie 2013 mi-am făcut iar abonament la Babeș cu 10 intrări și am continuat cu stilul brotăcel spunându-mi de fiecare dată că trebuie să îmi găsesc un antrenor. Deși îmi trecea prin cap gândul să vorbesc cu unul din antrenorii de pe marginea bazinului, mă descurajam de fiecare dată când îi auzeam că strigă: „la mine nu strigă nimeni, CLAR!” Nu m-am gândit că trebuie să strige pentru că atunci când ești cu capul sub apă auzi mai greu…eu nu băgam capul sub apă niciodată…de unde era să știu?!?

Timpul a trecut, mare am crescut…și la un moment dat am început să îmi doresc să devin triatlet…și cum nu se poate fără înot, am cerut sfaturi de la cei de pe grupul de alergători din Cluj. Se știe că foarte mulți care aleargă mai practică și înot sau mai fac ei ceva sport pe lângă 🙂 Toată lumea mi l-a recomandat pe Laci. Bun, aveam acum un nume, o locație…îmi mai trebuia și curaj să merg…După ceva timp, vorbind cu unul din prietenii mei despre înot, am aflat că mergea și el la același antrenor și mi-a propus să merg cu el dimineață să mă prezinte.

Pe 17 iunie m-am dus la prima oră de înot. „Mă numesc Alexandra și asta este prima lecție de înot” – cam așa m-am prezentat 🙂 Exersasem în seara dinainte expiratul în apă cu ochelarii de înot și a mers foarte bine. Așa că atunci când mi s-a zis să fac bule m-am băgat încrezătoare cu capul în apă. După ce am văzut că din ceva motiv în bazin toată apa îmi intra pe nas de cum mă scufundam, m-am enervat un pic și am zis că nu mă las. Am băut câtă apă a fost nevoie și am ajuns să chiar fac bule.

După a treia lecție de înot am participat ca și spectator la Xman România și am văzu ce înseamnă să înoți și abia atunci am realizat cât de mult am de muncit. Am început să merg aproape zilnic la bazin și m-am înscris la Traversarea Tarniței la 1.5km. Au urmat multe antrenamente, am avut zile mai bune, mai proaste…Cel mai mare șoc a fost când am făcut antrenamentul de simulare a triatlonului, dar mi-am revenit și am muncit și mai mult.

Mi-am cumpărat costum de neopren și am ieșit pentru prima dată în lacul din Florești unde se ține anul ăsta prima ediție a Triatlonului Florești. N-am prea înotat eu atunci foarte mult. Am dat vina pe apa rece, pe faptul că eram prima dată în open water, în neopren etc…La următoarea ieșire pe lac, chiar la Tarnița, deși am înotat vreo 2km mi-a fost foarte greu/frică să înot continuu și am găsit din nou ceva pe ce să dau vina: posibilele ambarcațiuni cu motor, ochelarii aburiți…Am fost foarte nervoasă în seara aia. După ce am ajuns acasă cred că am plâns vreo oră…

Am continuat antrenamentele pentru Traversarea Tarniței și în zilele dinainte eram suprinzător de liniștită (așa ceva nu mi s-a mai întâmplat) Aveam două obiective: să înot continuu și să nu termin ultima.

A venit și ziua cea mare. M-am trezit la 6 dimineața, am luat-o pe Marcela (care by the way, face niște desene super tari…o să le tot vedeți pe tricourile de la diverse competiții) și am pornit. Cred că am ajuns primele la Tarnița 😀 Mi-am luat kitul, am mai schimbat impresii cu unii alții, am făcut poze, am pozat (am avut 2 fotografe pe lângă mine. Mersi Marcela și Sabina pentru poze. Am prima mea cursă de înot foarte frumos documentată datorită vouă)

La 10 fără 10 am intrat în apă, am făcut niște bule, am înotat puțin și mi s-a părut că am totul sub control…Apoi s-a dat startul și toată lumea a început să se grăbească și să agite apa…și eu așteptam să se liniștească să pot porni…Și am pornit, am băgat capul sub apă de vreo 2 ori și am trecut la stilul brotăcel…Primii 750m au fost o combinație de craul, brotăcel, ridicat capul și orientat în spațiu, îndepărtat de balize, apropiat de balize…Ultimii 750m mi-am revenit și am înotat până la final având ața de care erau legate balizele drept ghid. După 39min și 13 sec am ieșit din apă cu unul din obiective îndeplinite și din păcate nu cel cu înotatul continuu…

Oricum, sunt mândră de mine că am făcut asta. Urmează multă muncă fizică și multă muncă psihica pentru că la anul vreau să particip la proba lungă. Dar, până atunci urmează câteva triatloane care încep în lacuri și unde nepanicatul și viteza contează.

A fost foarte fain la Traversarea Tarniței. A fost foarte fain organizat și am întâlnit oameni foarte faini. Ne vedem anul viitor 🙂 mai bine pregătiți de înotat.

Untitled

 

 

 

Last breath

Last breath

Slowly it’s fading away
Leaving behind all the thoughts
It’s diving with the speed of life
To unknown.

Rushing and clinging
With all the empty luggage
It’s riding as it was the first time
In this dream.

Peacefully aligned to the start
Surrounded by nothing
It’s running…
The hourglass has turned.

Privește înapoi

Drumul învingătorului e înainte, dar uneori trebuie să te oprești și să privești înapoi.

Cât de departe ești de locul din care ai plecat? Ce a mai rămas din cel care a plecat?

Îmi place să mă opresc și să reflectez la lucrurile care s-au întâmplat, la oamenii pe care i-am cunoscut, la cum mi-au afectat viața, la deciziile pe care le-am luat…

Îmi place ce văd, îmi place unde sunt. Am ajuns destul de departe. Încotro mă îndrept, n-aș putea spune. Novalis zicea că ne îndreptăm „Mereu spre casă.” Sunt în continuă schimbare, îmi doresc mereu lucruri noi. Dacă m-ar întreba cineva unde mă văd peste un an, n-aș știi ce să răspund.

Îmi place să recitesc articolele postate pe blog – îmi amintesc  că sunt într-un continuu proces de transformare. Uneori nici nu mai recunosc ce am scris. Unele articolele mă amuză, altele mă întristează. Deși unele articole nu mai reflectă cine sunt, îmi sunt dragi și sunt dovadă că am evoluat.

Și după ce termin exercițiul, mă rotesc 180 de grade și continui drumul încrezătoare. Viața e frumoasă, e interesantă și trebuie experimentată din plin.

alexRosia