Monthly Archives: decembrie 2014

So WTF is happening?

La începutul săptămânii trecute a ajuns la mine filmulețul de mai jos.

http://www.youtube.com/watch?v=w2xzIgdD_XA

De multe ori credem că știm ce se întâmplă, că avem răspunsuri.

„So WTF is happening?
I’m not sure what this is and I don`t think you are either. I think you can pretend that you`re sure because it makes you feel better at night.
WTF is this?
Don`t tell me you know what this is.” (Joe Rogan – What Is Reality)

Oh, my mind

Am pe cineva care are grijă de nutriția mea, pe cineva care se ocupă de partea de înot și pe cineva care mă ajută la ciclism și alergare.

Dar mintea mea? Uneori când o ia razna mă gândesc să apelez la un coach sau un psiholog. Uneori chiar încep să caut „persoana potrivită” pentru rolul de antrenor al minții. Dar, curând mă liniștesc și realizez că am totul la îndemână, am totul în mine. Am toate uneltele necesare și toată puterea pentru a-mi aranja gândurile, pentru a găsi izvorul lor, pentru a îmi liniști mintea.

Mergem înainte lăsându-ne purtați de val.

Mergem înainte lăsându-ne purtați de val.

Uneori vin furtuni în care valurile sunt așa de înalte și de dese încât nu mai vedem țărmul. Alteori, marea se liniștește și totul devine limpede. Poate găsim mesaje în sticle. Poate ajungem pe tărâmuri pe care nu le-am mai explorat. Poate întâlnim oameni oameni noi care ne schimbă viața.

Vis în viteză

Avea toate afișele pregătite. Se apropia grăbită de facultate pentru a le distribui când vede că steaguri care anunță moartea cuiva sunt arborate pe clădire. Se întreabă: „oare cine a murit?”  și merge mai departe. O vede pe „ea”, pe obsesia ei din ultimul an. Dar  nu mai arată la fel și trece pe lângă ea fără vreo reacție.

Termină treaba la facultate și grăbește la pas, singură, spre casă. Pe drum se întâlnește cu o fată care îi propune să meargă împreună cu mașina: „minunat, o să mergem împreună doar noi două”. Se urcă în mașina gri și rămâne puțin dezamăgită atunci când constată că la volan era mama fetei. Pornesc la drum și mama conducea cu o viteza amețitoare. Pe jos era gheață și nu putea să se abțină să nu-i repete continuu șoferului să aibă grijă la drum. Toată viteza asta face ca șoferul să nu-și dea seama că ieșise de pe șosea și continua să meargă pe câmp. După o vreme se opresc. Nu știau unde sunt. Îi propune șoferului să folosească GPS-ul.

IMG_3293

Doar un vis

Era așa de mică și totuși putea merge, dar mersul n-a fost de ajuns pentru ea, așa că a început să alerge prin casă. O secundă de neatenție din partea tuturor și deja era la ușă. Alerg spre ea speriată. Între timp, deschide ușa și coboară treptele în alergare și ajunge jos fără să pățească ceva. Răsuflu ușurată. Ieșim împreună afară și alergăm pe stratul subțire de zăpadă. Aleargă repede. O mai țin de mână. O mai las. Începe să fie greu să mă țin după ea. Ajungem la poalele unui munte acoperit de zăpadă. Încearcă să urce pe el, dar alunecă. Nu vrea să se dea bătută și continuă să încerce fără succes. O iau de mână și îi propun să mergem acasă. Se uită tristă la mine și îmi spune: „sus”. O iau în brațe și îmi arată muntele și repetă: „sus”. Ne întoarcem spre casă. În fața noastră merge mama ei. O strigă: „Anda”….

IMG_0445

Lasă-i și pe alții

„Lasă-i și pe alții” – cam asta pare să fie lecția pentru anul ăsta; m-am hotărât, deși mai sunt trei săptămâni din anul ăsta; trei săptămâni care se anunță pe drumuri, intense, cu multe schimbări, revederi, locuri noi și vise împlinite.

Mi-a fost transmisă, mai direct, mai indirect, încă de mică, ideea că, cel mai bine e să pui mâna și să faci și să nu te bazezi pe ceilalți sau să fii nevoit să le asculți împotrivirile. Și așa am ajuns să fac aproape orice: de la croșetat, la dat găuri în beton, la montat chiuvete și văni, la zugrăvit, la organizat de excursii, evenimente, la ținut „contabilitate” ș.a.m.d. Nu cred că sunt multe lucruri pe care n-aș putea să le fac. Deși există avantaje clare în a putea face multe lucruri, la un moment dat ajungi să obosești și nu neapărat din cauză că le faci, ci din cauză că toată lumea se așteaptă să le faci tu. Apoi, cu cât știi să faci mai multe, cu atât îți dorești să le faci tu pe toate pentru a-ți alimenta nevoia de control. Și uite așa, în timp, ajungi inflexibil, critic, dezamăgit, iritat, obsedat de control. Sau, te dai puțin în spate și analizezi cum stă treaba: poate a venit momentul să mergi mai departe și să lași pe alții să îți ia din atribuții, poate trebuie să îi lași să demonstreze că pot și ei, poate tu ai dat tot ce se putea da și trebuie să pleci, poate e pur și simplu momentul să renunți la chestiile mici care umplu timpul și să te concentrezi pe lucrurile mari și importante.

Nu-i ușor să renunț la lucruri pe care le fac de mult timp, dar știu că pentru fiecare lucru vine un moment în care trebuie să spun „gata. mi-a părut bine, dar gata.”  și, cu zâmbetul pe buze, să îl las în urmă, în timp ce mă îndrept spre o nouă destinație. Cred că am citit undeva că trebuie să renunți la lucruri vechi pentru a face loc celor noi.

Și pentru că azi se împlinesc 18 ani de la moartea lui Marin Sorescu, mai jos e o poezie în ton cu această postare.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua

M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
Ţine orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi uşor
Pleoapele atunci,
Ce-a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiţi.

Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
Şi cu salcâmi înfloriţi.

Uneori, să renunți nu-i greu

Sunt deja câteva săptămâni de când am starea asta de dezamăgire. Zi după zi simt cum, în jurul meu se năruiesc încrederea, suportul, relațiile cu oameni. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Încerc să înțeleg despre ce e vorba, ce lipsește sau ce e în plus. Totul pare să apese și nimic nu pare să aibă sens.

„Totul e o iluzie”, îmi zicea cineva drag de curând. M-am tot gândit la asta. Poate ne înconjurăm de iluzii pentru că nu mai știm să trăim pur și simplu sau, să trăim pur și simplu nu mai e de ajuns. N-am nicio idee despre ce e viața asta. Să fie despre a reuși să creezi cât mai multe iluzii pe care să le susții pentru a-ți alimenta senzația de fericire? Ce e fericirea de fapt? Zicea cineva că, atunci când te întrebi ce e fericirea, înseamnă că ești nefericit. Și totuși ce e fericirea? Sau nefericirea?

Toată alergarea asta după obiecte din ultimul timp m-a făcut să mă gândesc ce vreau eu de la ceilalți de fapt și concluzia e vorba aia pe care o tot auzi în ultima vreme: „nimic ce poți cumpăra cu bani”. De la ceilalți îmi doresc doar sprijin moral și să se bucure împreună cu mine atunci când reușesc ce îmi propun sau când mai învăț câte o lecție.

Dacă ar trebuie să aleg ceva ce mi-am dorit cel mai tare anul ăsta, atunci aș alege dorința de a-i avea pe părinții mei aproape atunci când fac lucrurile pentru care muncesc mult. Mi-am ales un drum mai greu de înțeles, știu. Poate nici măcar nu am reușit să transmit foarte bine ceea ce e important pentru mine. De încercat, am încercat.

Poate sunt mai sensibilă în perioada asta. Poate e de la vreme, de la întuneric, de la frig…Dar, în momentul în care m-am trezit singură, la ultimul concurs de înot de anul ăsta, pur și simplu n-am mai vrut să continui. Nu fac asta pentru nimeni. Dar, e important pentru mine și muncesc mult pentru asta și mi-ar fi plăcut ca cineva să fie aproape. Eram singură acolo și parcă totul era mai greu și în momentul în care am vrut să renunț, n-a mai fost nimic în mine care să îmi spună să continui. Era doar liniște. Așa că, a fost ușor să renunț. Și asta nu mă face mai slabă. Pur și simplu mă aduce cu picioarele pe pământ.

Nu știu despre ce e viața, dar să trăiesc e interesant și intens și tot ceea ce simt, fie că mă face să zâmbesc, să râd sau să plâng, e frumos. Continui să merg. Drumul învingătorului e înainte.