Monthly Archives: iunie 2015

Ultima sută de metri înainte de half ironman

Organizatorii X-MAN ROMÂNIA ne anunță că mai sunt 6 zile până la start. Începând cu ziua 9 ne țin la curent cu timpul rămas până când o să intrăm în apa din lacul Săldăbagiu, o să înotăm, apoi o să ieșim, o să pedalăm în jurul Oradei, o să alergăm în Parcul Brătianu din Oradea și câteva ore mai târziu cineva o să anunțe că suntem oameni de fier sau jumătăți de oameni de fier.

Observ nerăbdare și mult entuziasm în grupul celor care urmează să participe. E foarte fain să existe oameni cu care poți împărtăși toate sentimentele astea care te încearcă înaintea unei curse. Sunt oameni diferiti, din locuri diferite dar care înțeleg. Împreună, facem parte din aceeași familie;  familia celor care am ales să depășim limite, să ne demonstrăm că putem.

Mai sunt șase zile…Mi-am pregătit deja echipamentul pe care o să îl port în ziua în care o să particip la cea mai grea cursă a mea. Am tot felul de emoții și stări: entuziasm, frică, nerăbdare, mândrie, regret, bucurie, îngrijorare. Mă uit la panoul meu cu antrenamente și văd toate antrenamentele pe care nu le-am făcut și mă întreb „de ce?” Au fost zile în care am avut probleme de sănătate, dar au fost și mai multe zile în care pur și simplu nu am reușit să mă motivez să ies din casă și să mă antrenez. A fost și o zi în care am vrut pur și simplu să renunț la cursa asta, dar am fost „scuturată” și mi-am revenit.

IMG_20150621_083605

Știu că regretele nu-și au sensul și încerc să mă concentrez pe ce urmează să fac, să îmi antrenez mintea să suporte inconfortul și durerea și să fie pregătită pentru orice. Așa am zis: anul ăsta Half Ironman-ul o să fie o cursă psihică, una motivațională, o cursă în care să îmi demonstrez încă o dată cât de puternici suntem, o cursă  educativă. Iar când o să fie greu o să îmi aduc aminte de primul meu triatlon și cât de bine m-am simțit atunci chiar dacă apa a fost extrem de rece și chiar dacă m-am împrăștiat pe jos cu bicicleta și sângele îmi curgea pe mână și picior.

 

1800017_10202113715918046_8119902658069866056_o

Anul trecut am participat la X-MAN ROMÂNIA ca și suporter al unui prieten care făcea și el pentru prima dată așa ceva. Am fost foarte entuziasmată. Mi-a plăcut așa de mult să fiu acolo. E o atmosferă faină și m-am simțit mândră să fiu printre oameni așa puternici fizic și mai ales psihic și să îi încurajez. Încurajările sunt foarte importante, așa că, dacă vrei să faci asta, ne vedem pe 27 iunie la Oradea. Mai multe detalii aici: http://www.xmanromania.ro/

 

 

 

 

Sharing is caring

Începusem să scriu o postare despre iubire și în timp ce compuneam am început a reflecta la a împărți cu ceilalți.

Trec printr-o perioadă în care vreau să dau, vreau să împart. Cu fiecare zi care trece mă simt tot mai recunoscătoare pentru ceea ce am și simt că trebuie să dau și eu mai departe, fie că este vorba de lucruri materiale sau nu.

Uneori să dai înseamnă să renunți, dar cum altfel poți face loc noului?

Uneori să dai înseamnă să intri în contact cu oameni care îți reamintesc care sunt lucrurile cu adevărat importante.

Uneori să dai înseamnă să vezi cât de mult ai de fapt.

Uneori să dai înseamnă zâmbete pe fețele celor din jur.

Uneori să dai înseamnă recunoștință.

Unoeri să dai înseamnă liniște.

Uneori să dai înseamnă fericire.

Deschideți-vă dulapurile și vedeți care sunt lucrurile de care chiar aveți nevoie, pe care chiar le folosiți. Restul, ar putea face o diferență enormă pentru cineva.

Deschideți-vă mintea și împărtășiți ideile, experiențele. Sunt mulți care au nevoie de inspirație și motivare.

Deschideți-vă inimile și iubiți. E cel mai frumos lucru pe care îl putem face.

share

Te iubesc mereu

vara asta am să mă-ndrăgostesc…” – asta era piesa mea de vară și în fiecare vară îmi spuneam că „asta e vara”. Cântam piesa asta și visam cu ochii deschiși. Mă uit în urmă și poate așa a fost, poate chiar m-am îndrăgostit de tine vara. Poate te iubeam puțin, încă de atunci. Ce știu sigur e că încă nu eram pregătită. Acum, mă uit în urmă la toate experiențele pe care le-am trăit după, la toate lecțiile învățate și simt că toate s-au întâmplat pentru a mă pregăti pentru reîntânirea cu tine. Și poate de aia, atunci când ne-am reîntâlnit, totul s-a întâmplat așa de repede și am simțit că te vreau mereu alături de mine.

Cât timp am „așteptat” am început să învăț să am răbdare, să fiu calmă, să am mai multă grijă de cei din jur, să ascult, să comunic, să nu judec, să privesc dincolo de aparențe…încă mă perfecționez la toate aceste „materii” așa că, îți mulțumesc că ai răbdare cu mine și că mă învălui în iubire atunci când mai uit „lecțiile”.

M-am întrebat de multe ori ce e iubirea. Am acceptat-o și negat-o de multe ori.

 

 

Renunț și merg mai departe

A trecut aproape o lună de când, entuziasmată la maxim, hotăram ca anul ăsta să îmi îndeplinesc visul de a merge pe Camino. A fost o zi deosebită. Am trăit-o intens. A fost plină de emoții. Dar, lucrurile s-au schimbat de atunci. Situația e diferită, prioritățile mele s-au schimbat…din nou. Am cugetat mult și în final am hotărât să mai amân plecarea, poate pentru anul viitor…sau poate pentru un alt an…

Am de a face în ultima vreme cu sentimentul ăsta al renunțării. Îmi doresc ceva, mă entuziasmez și apoi se întâmplă lucruri și renunț sau spun că amân. Mi-e mai ușor să renunț acum, să mă încăpățânez și să nu mai vreau. Încă reflectez la asta. Simt că nu mai sunt la fel de curajoasă. Mă uit la anul trecut și la ceea ce am realizat și nu mă recunosc. Recitesc unele posturi de pe blog și textul îmi pare străin. Încă reflectez la asta.

Știu că sunt în continuă schimbare, că lucrurile pe care azi mi le doresc, care azi sunt importante pentru mine, mâine ar putea să îmi fie indiferente. Mă gândesc și mă răzgândesc mult. „Disciplină” nu mai este de ceva vreme o trăsătură care să mă caracterizeze. Știu că progresul fără disciplină e mult mai greu așa că până reușesc să mă adun, mă bucur de experiențe de la nivelul la care am rămas. Și mă bucur de ele. 🙂 Încerc să nu fiu prea aspră cu mine, am văzut că nu funcționează. Încă mă adun.

Da, eram mai curajoasă anul trecut când îmi propuneam pentru 2015 o traversare lungă a Tarniței, un maraton la Apuseni, triatlon la Brașov, triatlon Transfier, multe alte maratoane montane și visam să fiu prima clujeancă Ironman.

La asta reflectam în timp ce alergam din nou traseul de semimaraton de la Maratonul Apuseni. A fost o cursă frumoasă, în care m-am simțit foarte bine. Recunosc, era cât pe ce să renunț cu o zi înainte. Dar, am făcut cumva și n-am renunțat și la asta. Și bine am făcut. A fost una din cursele la care m-am simțit cel mai bine. Au fost și dureri, dar buna dispoziție și un sentiment de euforie m-au cuprins pe tot parcursul. Mi-a plăcut să îmi amintesc stările și emoțile trăite la prima participare și să le compar cu ceea ce simțeam refăcând traseul. De data asta au fost mai puține dureri, mai multă energie, mai mult entuziasm. Am și terminat cu 10 minute mai repede, dar nu asta contează. Contează felul în care m-am simțit și îmi doresc să mă simt așa mereu.

11354932_10153856226159186_1154507697_n

Renunțarea e o alegere. Uneori o fac din motive mai nepotrivite. Uneori mă face să mă simt tristă, alteori eliberată. Dar nu-mi fac griji. Știu că de fiecare dată când am renunțat la ceva, altceva i-a luat locul și de fiecare dată a fost ceva ce am considerat mai potrivit.

Așa că, renunț și merg mai departe. Cu siguranță ceva nou stă să fie descoperit chiar după colț.