Category Archives: Alergat

Recapitulare 2015

Am intrat cu mult optimism în 2015, pe meleaguri străine. Străine au devenit și unele persoane care ocupau un loc așa de important în viața mea. Dar, am învățat să accept și să merg mai departe.

După participarea la un curs de pictură am descoperit că am ceva potențial în direcția asta. Mi-am pictat atunci visele pe primul meu tablou. Uitându-mă acum la el, văd că am cam primit ce-mi doream, în doze mai mici sau mai mari: un pic de călătorit, un pic de muzică, un pic de biciclit, un pic de inspirație pentru scris, luni care mi-au luminat nopți și sori care mi-au încălzit zile, un picuțuc de natură și un viitor soț cu ochi căprui. Intenționam să continui și mi-am luat șevalet, pensule, culori, pânze, dar ceva n-am găsit. Încă mai caut.

10582952_10202972899477098_1596018642546336347_o

Am continuat să fac sport și în 2015. Deși antrenamentele s-au rărit am participat la cinci crosuri, cinci semimaratoane, două concursuri de înot, un half-ironman și am făcut partea de înot în ștafeta Virușii, la Triatlonul Clujului. Am cam lenevit la capitolul sport și n-am mai prea reușit să mă motivez.

2015s

În 2015 am reușit să ajung pe Camino de Santiago. Deși nu am reușit să îl termin, a fost o experiență foarte frumoasă.

2015 a fost un an greu, cu multe renunțări, cu multe zile ciudate. A fost un an în care am învățat că cele mai multe lucruri despre mine le învăț atunci când nu sunt singură; atunci când universul meu mic și „perfect” este „invadat”. Credeam că sunt bine, că am depășit multe, dar atunci când „butoanele” au început să îmi fie apăsate constant, am realizat cât de fragil e totul și de câtă muncă e nevoie. Deși de mult ori pare dificil de aplicat, am învățat că răbdarea face minuni. Am descoperit câte obiceiuri inutile am și cum totul e bine atunci când se face așa cum vreau eu.

2015 a fost un an bun pentru că mi-a arătat cât de mult am de muncit pentru a renunța la toate lucrurile inutile din care mi-am format universul.

 

 

Half-Iron(wo)man

Dacă ar fi să caracterizez prima mea cursă de half-ironman într-un cuvânt, acesta ar fi „surpriză!”.

Sunt o persoană căreia îi plac surprizele. La această cursă am avut și plăcute, dar și neplăcute și au început încă cu câteva zile înainte să ajung la Oradea. Joia dinaintea cursei, mi-am scos ceasul pentru triatlon de la încărcat, ca să constat că intrase în comă: încă afișa logo-ul Garmin care doar clipea. Surpriză! Am încercat să-l resuscitez, am citit toate blogurile, am contactat camarazii de suport de la Garmin care mi-au scris și ei cum să-l resetez și să-l țin sub cerul liber. Nimic n-a mers. Nici magia încercată de un alt pățit, de a apăsa minute în șir toate butoanele în toate combinațiile posibile, n-a mers. În final am renunțat și am zis că o să folosesc fostul ceas al lui Tudor Șofron, recent achiziţionat 🙂

Nu-i ușor să te pregătești pentru un așa concurs. Pe lângă pregătirea fizică și mentală, mai ai nevoie și de tot felul de echipamente, de produse cu care să te hrănești în timpul cursei, pe care, evident, trebuie să le testezi înainte pentru a te asigura că stomacul tău n-o să se răzbune. Mi-am separat echipamentul pe sporturi și i-am făcut N revizii ca să mă asigur că o să fiu pregătită.

1979360_10203776962498171_2382394330876030341_o

Mi-am făcut tot felul de calcule despre cum o să fie cursa, cum o să mă descurc la fiecare probă. Am luat în considerare toate necunoscutele cunoscute și în final trebuia să iasă cam așa: maxim 50min înot, maxim 4h ciclism și maxim 3h alergare, cu tranzițiile: maxim 8 ore. Înotul urma să fie cea mai bună probă a mea, ciclismul era proba care era o mare necunoscută, iar la alergare mă așteptam la dureri la genunchiul drept după ce cu câteva zile înainte ortopedul a zis că aş avea o tendinită rotuliană. Preventiv am pus niște benzi kinesio care să îmi susţină rotula, poate, poate…Dacă o să aveți vreodată nevoie, vi-l recomand pe Attila Czont de la Mens Sana.

Vineri seara am ajuns la Hanul Pescarilor să îmi ridic kitul de participare. Am tot sperat să am numărul 43…am eu ceva cu numărul ăsta în ultima vreme. N-a fost să fie… Locul era plin de sportivi, de familiile și susținătorii acestora, de biciclete scumpe și foarte mult entuziasm. Au fost și paste din partea organizatorilor. Păcat că erau doar cu carne…sau goale cum mi-a zis unul din chelneri 🙂 Sper să vină ziua aia în care, înainte sau după concurs, să pot și eu să profit, ca vegetarian, de mâncarea oferită de organizatori.

IMG_20150626_212136IMG_20150626_212039


Mi-am lăsat bicicleta în tranziție de vineri seara. A fost o surpriză plăcută ca locul meu să fie aproape de margine. Nu că ar fi contat foarte mult în cazul meu. 🙂

IMG_20150626_191528

11698864_927626347304851_7385117587761478959_o

A venit în sfârșit ziua cea mare. Noaptea m-am odihnit foarte bine, dar de dimineață mi-a fost cam rău, am simțit ceva arsuri prin stomac așa că am sărit peste micul dejun. Am mâncat totuși o banană înainte să ies de la hotel pentru a evita o iminentă diaree. Și bine am făcut! Am ajuns la lacul Săldabagiu de munte și după ce m-am mai învârtit prin zonă, am mai observat pe cei de full-ironman înotând, am făcut o ultimă tură la baie, am început echiparea. Aveam câteva emoții din cauza neoprenului cumpărat acum 5kg. L-am tras pe mine și puteam să mă mișc bine. Bun! Mi-am pus casca pe cap, mi-am scos urechile aşa cum fac de obicei, dar am fost atenționată că arăt ca un hobbit cu ele așa și le-am băgat sub cască: primul meu înot cu urechile în cască… Surpriză! Am fost anunțați că mai sunt câteva minute și îndemnați să întrăm în apă. Nu știu ce s-a întâmplat cu minutele și cum au trecut, dar eu când am ajuns în apă deja se număra invers.

DSC_5338

10424315_821990231218800_2154230264980499009_n

Mi-am tras ochelarii și am pornit. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu credeam că o să se întâmple vreodată. Șoc și panică! Surpriză! Băgam capul în apă și nu reușeam să expir aerul și apa intra în mine 😦 Faptul că nu înotasem în ape deschise din august nu prea m-a ajutat. Am început să bag safety swimming style, adică un fel de broscuță combinată cu tarzan.

11000579_821991541218669_8078248059300432587_n

Din când în când am mai încercat să înot craul, dar degeaba. Asta este! Am continuat să mă mișc cât de repede am putut, așa cum am putut atunci. După două ture aveam jumătate de oră. Gândul că aș putea să mă încadrez, chiar și așa, într-o oră, mi-a dat un pic de elan să mă mișc mai repede. Am ieșit din apă după 59:46 minute. Nu mai era multă lume pe mal.

DSC_5488

11011068_822519647832525_8500266937307729450_n

Am mers spre tranziție. Mi-am scos cam greu neoprenul. Nu m-am grăbit. Pentru ce? Oricum mă aşteptau muuuulte ore. M-am echipat pentru ciclism, am mâncat un baton Long Energy, mi-am şters noroiul de pe faţă, am fost încurajată de cei din tranziţie :).

DSC_5494

Gata! Nu ştiu cât a trecut dar eram pregătită de următoarea probă. Mi-am sărutat viitorul soț și am plecat. Când să mă urc pe bicicletă am apăsat aiurea pe ceva butoane la ceas și am ajuns la proba de alergare. Great! Mi-am schimbat sportul, l-am pus pe ciclism și am început pedalatul cu o urcare. Așa mă bucur că mi-am schimbat cu o săptămână înainte pinioanele. 😀 Proba de bicicletă mi-a plăcut maxim. A fost plin de concurenți pe traseu și am primit multe încurajări. Cred că se vedea de la o poștă că eram la primul half. Am fost și întrebată asta. Mă întreb dacă faptul că purtam rucsac m-a dat de gol :))

DSC_5539

DSC_5600

Mergeam foarte bine după standardele mele. La fiecare oră mă opream să sug un gel GU și să beau apă. Încă nu mi-am dat drumul să pot face chestii în timp ce pedalez. În timp ce eu mă opream să beau apă, pe lângă mine treceau unii care mâncau sandvişuri. Nu era foarte cald și nu am simțit că transpir prea mult sau nevoie de mai multă apă. Eram mulțumită și eram în ultima tură, doar că nu știam exact pe unde urma să ies din buclă. Începuse să îmi fie foame, dar mai aveam un pic și terminam….sau așa am crezut. La ședință n-am auzit unde era ieșirea și eu cu orientarea stau cam prost. N-aveam nicio idee din ce direcție venisem ca să știu să ajung înapoi. La punctul de întoarcere unde trebuia să ies, nu m-a atenționat nimeni, toți voluntarii de acolo vorbeau doar în maghiară așa că habar n-am ce au zis. Cum n-a strigat nimeni la mine să ies, am considerat că ieșirea e la următoarea întoarcere, așa că m-am întors. Doar că la următoarea întoarcere nu era nicio ieșire și nimeni nu știa unde era ieșirea 😦 așa că am mai urcat o dată pe Cetariu. Acolo am întrebat din nou voluntarii. Au sunat la unul din punctele de control de unde au primit confirmare că ajunsesem doar de două ori. Imposibil! Aveam deja 82 de km pe ceas și eram la 14k de Oradea. Un domn de la SMURD susținea că sigur mă văzuse trecând pe acolo de 3 ori. Sigur era de la rucsac :))) Eu îmi făceam puțin griji la proba asta, dar să îmi imaginez că o să ajung să fac mai mult decât trebuie….Surpriză!!! În fine, ne-am lămurit ce și cum și eu m-am întors spre punctul unde trebuia să ies. Îmi trecuse și foamea, dar deja era foarte cald afară și eu destul de iritată. Am fost ajunsă de Laurenţiu Vezentan care termina deja 180km de la care am mai primit nişte indicaţii tehnice.

Pe una din ultimele urcări văd o altă concurentă de la half împingând bicicleta. Mi-am zis că NU, n-o să mă dau jos. Am fost ajunse de Cătălin Sânpetrean care ne-a păcălit un pic cum că ar fi fost ultima urcare 🙂 . Dar era cald, eram puşin obosită și iritată, și am cedat și m-am dat jos de pe bicicletă şi am început să o împing pe urcare, alături de Lilica. Am mers puțin împreună. Nu ne aminteam niciuna din noi de unde ne știm, dar de undeva ne știam sigur. A fost aşa ciudat să merg după 90km pe bicicletă. Am avut așa o senzație de ciudată și deja începeam să mă întreb cum naiba o să alerg 21km. Apoi a urmat un pic de drum drept, m-am urcat iar pe bicicletă și nu m-am mai dat jos până la finish. Am ajuns dupa aproape 5h de pedalat 96km.

DSC_5747

Mi-am schimbat păpucii, m-am calmat, am mai băgat un gel, mi-am sărutat iar viitorul soț și am pornit. Am trecut scurt și pe la prima și singura oprire la toaletă. Am început să alerg și la fiecare pas aveam senzație de rău așa că am mers foarte foarte repede. Așa de repede că uneori depășeam alergători mai obosiți. După câteva ture mi-am revenit, doar că au început durerile la genunchi. Surpriză!!! (și nu prea) 😦 Am tot încercat să mai alerg, dar nu prea mi-a ieșit. Durerea era prea mare şi eu voiam să mă bucur de cursă. Așa că, am mers, am mers mult, vreo 19 ture de parc, 20+km, dar un pic, un pic am şi alergat.

DSC_5917

DSC_5957

Deși n-am prea alergat și eram și destul de obosită, mi-a plăcut mult în parc. Am fost încurajată. Mi-am auzit numele de multe ori. Abia așteptam să ajung în zona cu bureți pentru cele mai constante încurajări. Mulțumesc mult!, Răzvan!!! Iar Iulia, you are the best 😀 Aşa suporter mai rar.

Mi s-a spus că o să urmeze patru momente în care o să vreau să renunț. N-a fost așa. În schimb am avut două momente în care îmi doream foarte mult să continui. În timp ce mergeam la proba de alergare, am fost depășită de un concurent care pe spatele tricoului avea scris: „Nici eu nu știam că pot!”. Așa de tare m-a emoționat și mi-am amintit că în urmă cu doi ani nici eu nu știam asta și cu greu m-am abținut să nu plâng. Am încercat să înlătur emoțiile. Știu ce se întâmplă atunci când fac efort și plâng: atac de panică, sufocare, etc. Nu era momentul. Mai aveam jumătate din distanță de parcurs. Câteva ture mai târziu, am trecut pe lângă un băiețel care ținea o poză cu Moșion zâmbind, pe care scria „mulțumesc”. Asta m-a emoționat și mai mult. Moșion a fost un exemplu, şi continuă să fie, pentru fiecare sportiv care l-a cunoscut; un om care la peste 80 de ani participa la curse de alergare peste tot şi era mereu cu zâmbetul pe buze. Decedase în urmă cu câteva zile 😦 M-am emoţionat şi cu greu mi-am oprit lacrimile și am mers mai departe. 19 ture de parc au trecut mult mai repede decât mă așteptam. Pe tot parcursul lor am reîntâlnit oameni pe care îi cunoșteam, oameni cu care împărțeam aceeași pasiune. Și cu Lilica m-am întâlnit de multe ori și ne-am tot încurajat. Pe parcursul turelor am avut timp să refelectez și să răscolesc amintiri și am aflat de unde ne știam și unde ne mai văzusem 🙂 I-am zis că o aştept la finish pentru o poză deşi era cu o tură înaintea mea. Deja nu mai gândeam prea limpede :)) Au fost momente în care nu am prea înţeles ce se întâmpla cu mine. Uneori mintea parca stătea pe loc, alteori îmi venea pur şi simplu să râd.

emotii

Am terminat cursa după 9:25:23 😀 și uite așa am intrat și eu în familia Ironman România. A fost un moment emoţionant. N-am plâns dar am fost aşa de fericită.

DSC_5960

După ce mi-am îmbrăţişat partenerul şi mi-am revenit puţin, am mers și mi-am făcut poză cu Lilica. Eram amândouă la primul half 🙂

DSC_5975

DSC_5977

Mi-am făcut poză cu Răzvan, cel mai tare voluntar. Apoi am stat și i-am încurajat pe ceilalţi concurenţi. Cât timp eram în parc pe bancă, aplaudând, Diana Miazga, s-a oprit lângă noi cu o cutie de pizza din care am fost invitată să mă servesc. A fost cea mai bună pizza ever. Mulţumesc mult, Diana.

DSC_5986

Trăgând linia, sunt multe de învățat și multe care nu au mers cum au crezut. Dar esențialul a fost fix cum mi-am dorit. Mi-am dorit o cursă frumoasă, înconjurată de oameni dragi și prieteni sportivi. Nu știu la alte concursuri cum e, dar eu aici chiar m-am simțit ca într-o familie din care sunt mândră să fac parte. M-am bucurat de toată cursa și abia o aștept pe cea de anul viitor.

10644538_736970363078884_8090108063784424202_o

În ziua următoare am participat la premiere. Îmi plac premierile. Îmi place să-i aplaud pe cei mai muncitori. Cea mai mare surpriză a fost când mi-am auzit și eu numele. Știam că sunt ultima la categorie, dar eram în top 3 români așa că am fost premiată de Federația Română de Triatlon. Am fost așa de emoționată…nu sunt obișnuită să primesc premii la concursuri sportive. Cel mai tare a fost că am împărțit podiumul cu Andreea Călugaru. Anul trecut am cunoscut-o la Oradea. Îmi place tare mult blogul ei Linia de finish și este mereu o sursă de motivare. Felicitări, Andreea.

Mi-a plăcut tare mult la X-Man România și faptul că am trăit experiența cu cel pe care am ales să îmi fie alături face ca totul să fie și mai frumos. Mulțumesc, dragul meu. Te iubesc „mult de tot”.11699070_807801882652144_8541685762520930697_o

Și că tot ziceam de surprize, au mai fost câteva și după întoarcerea acasă. Club Moving ne-a făcut cadou câte un voucher de acces gratuit pentru o lună. Mulțumesc mult. Știu pe cineva care abia așteaptă să învețe să înoate 😉 Mulțumesc, Amalia, pentru flori. A fost o surpriză foarte frumoasă.

Și mulțumesc tuturor celor care s-au gândit la mine, care mi-au trimis mesaje de încurajare înainte și de felicitare după. Fiecare mesaj a contat foarte mult. De fier, de fier, dar tot mă umplu de emoție când mă gândesc la câți oameni au fost alături chiar dacă nu au fost fizic acolo cu mine. Vă mulțumesc mult.

Te iubesc mereu

vara asta am să mă-ndrăgostesc…” – asta era piesa mea de vară și în fiecare vară îmi spuneam că „asta e vara”. Cântam piesa asta și visam cu ochii deschiși. Mă uit în urmă și poate așa a fost, poate chiar m-am îndrăgostit de tine vara. Poate te iubeam puțin, încă de atunci. Ce știu sigur e că încă nu eram pregătită. Acum, mă uit în urmă la toate experiențele pe care le-am trăit după, la toate lecțiile învățate și simt că toate s-au întâmplat pentru a mă pregăti pentru reîntânirea cu tine. Și poate de aia, atunci când ne-am reîntâlnit, totul s-a întâmplat așa de repede și am simțit că te vreau mereu alături de mine.

Cât timp am „așteptat” am început să învăț să am răbdare, să fiu calmă, să am mai multă grijă de cei din jur, să ascult, să comunic, să nu judec, să privesc dincolo de aparențe…încă mă perfecționez la toate aceste „materii” așa că, îți mulțumesc că ai răbdare cu mine și că mă învălui în iubire atunci când mai uit „lecțiile”.

M-am întrebat de multe ori ce e iubirea. Am acceptat-o și negat-o de multe ori.

 

 

Renunț și merg mai departe

A trecut aproape o lună de când, entuziasmată la maxim, hotăram ca anul ăsta să îmi îndeplinesc visul de a merge pe Camino. A fost o zi deosebită. Am trăit-o intens. A fost plină de emoții. Dar, lucrurile s-au schimbat de atunci. Situația e diferită, prioritățile mele s-au schimbat…din nou. Am cugetat mult și în final am hotărât să mai amân plecarea, poate pentru anul viitor…sau poate pentru un alt an…

Am de a face în ultima vreme cu sentimentul ăsta al renunțării. Îmi doresc ceva, mă entuziasmez și apoi se întâmplă lucruri și renunț sau spun că amân. Mi-e mai ușor să renunț acum, să mă încăpățânez și să nu mai vreau. Încă reflectez la asta. Simt că nu mai sunt la fel de curajoasă. Mă uit la anul trecut și la ceea ce am realizat și nu mă recunosc. Recitesc unele posturi de pe blog și textul îmi pare străin. Încă reflectez la asta.

Știu că sunt în continuă schimbare, că lucrurile pe care azi mi le doresc, care azi sunt importante pentru mine, mâine ar putea să îmi fie indiferente. Mă gândesc și mă răzgândesc mult. „Disciplină” nu mai este de ceva vreme o trăsătură care să mă caracterizeze. Știu că progresul fără disciplină e mult mai greu așa că până reușesc să mă adun, mă bucur de experiențe de la nivelul la care am rămas. Și mă bucur de ele. 🙂 Încerc să nu fiu prea aspră cu mine, am văzut că nu funcționează. Încă mă adun.

Da, eram mai curajoasă anul trecut când îmi propuneam pentru 2015 o traversare lungă a Tarniței, un maraton la Apuseni, triatlon la Brașov, triatlon Transfier, multe alte maratoane montane și visam să fiu prima clujeancă Ironman.

La asta reflectam în timp ce alergam din nou traseul de semimaraton de la Maratonul Apuseni. A fost o cursă frumoasă, în care m-am simțit foarte bine. Recunosc, era cât pe ce să renunț cu o zi înainte. Dar, am făcut cumva și n-am renunțat și la asta. Și bine am făcut. A fost una din cursele la care m-am simțit cel mai bine. Au fost și dureri, dar buna dispoziție și un sentiment de euforie m-au cuprins pe tot parcursul. Mi-a plăcut să îmi amintesc stările și emoțile trăite la prima participare și să le compar cu ceea ce simțeam refăcând traseul. De data asta au fost mai puține dureri, mai multă energie, mai mult entuziasm. Am și terminat cu 10 minute mai repede, dar nu asta contează. Contează felul în care m-am simțit și îmi doresc să mă simt așa mereu.

11354932_10153856226159186_1154507697_n

Renunțarea e o alegere. Uneori o fac din motive mai nepotrivite. Uneori mă face să mă simt tristă, alteori eliberată. Dar nu-mi fac griji. Știu că de fiecare dată când am renunțat la ceva, altceva i-a luat locul și de fiecare dată a fost ceva ce am considerat mai potrivit.

Așa că, renunț și merg mai departe. Cu siguranță ceva nou stă să fie descoperit chiar după colț.

1 Zi Împreună

Sub motto-ul „O Zi Împreună”, sâmbătă s-a dat startul Maratonului Aiud.

Eram la Maratonul Recunoștinței de la Roșia Montană 2014, când l-am cunoscut pe Levi. Atunci am aflat despre dorința lui de a alerga pentru cei care nu pot și despre proiectul lui „Maraton Aiud”, despre care găsiți mai multe informații aici. Este un proiect caritabil în urma căruia cei care beneficiază sunt copiii cu cancer și persoanele imobilizate în scaun cu rotile.
IMG_20150328_22273711110559_1597336677148866_8873857986128287833_o

Eu îl admir mult pe Levi pentru ceea ce face și pentru dedicarea de care dă dovadă. Îmi place și să contribui în folosul comunității, așa că n-am stat pe gânduri și m-am înscris la proba de semimaraton chiar după ce s-a dat startul la înscrieri.

Am așteptat cu mult entuziasm ziua Maratonului Aiud, dar uneori planurile sunt date peste cap și cu câteva zile înainte am contactat un virus. Deși se zice că scapi de viruși dacă alergi, am ales să îmi las corpul să se odihnească. Cu toate astea n-am vrut să ratez acest eveniment așa că m-am prezentat la start pentru a-i susține pe participanți și de a fi acolo, alături de oameni frumoși, cărora le pasă.

A fost un eveniment frumos cu oameni frumoși, un traseu despre care am auzit că a fost frumos. Mi-a plăcut mult doamna de la microfon care a făcut o atmosferă foarte frumoasă, iar în mod special mi-au plăcut medaliile. Abia aștept anul viitor să îmi iau revanșa și să adaug la colecția mea o medalie de la acest eveniment 🙂

Untitled

Înscrierea a fost gratuită, iar contribuția pentru cele două asociații sprijinite prin acest eveniment s-a făcut sub formă de donații. Încă se mai poate contribui, așa că, dacă vrei să sprijini acțiunea, o poți face în contul de mai jos:

                   Nume cont: Polgar Levente Ioan
                   Număr cont: RO19BRDE010SV38255670100

Felicitări Levi și felicitări celor implicați în organizare și la cât mai multe evenimente 🙂

Uneori, să renunți nu-i greu

Sunt deja câteva săptămâni de când am starea asta de dezamăgire. Zi după zi simt cum, în jurul meu se năruiesc încrederea, suportul, relațiile cu oameni. Încerc să înțeleg ce se întâmplă. Încerc să înțeleg despre ce e vorba, ce lipsește sau ce e în plus. Totul pare să apese și nimic nu pare să aibă sens.

„Totul e o iluzie”, îmi zicea cineva drag de curând. M-am tot gândit la asta. Poate ne înconjurăm de iluzii pentru că nu mai știm să trăim pur și simplu sau, să trăim pur și simplu nu mai e de ajuns. N-am nicio idee despre ce e viața asta. Să fie despre a reuși să creezi cât mai multe iluzii pe care să le susții pentru a-ți alimenta senzația de fericire? Ce e fericirea de fapt? Zicea cineva că, atunci când te întrebi ce e fericirea, înseamnă că ești nefericit. Și totuși ce e fericirea? Sau nefericirea?

Toată alergarea asta după obiecte din ultimul timp m-a făcut să mă gândesc ce vreau eu de la ceilalți de fapt și concluzia e vorba aia pe care o tot auzi în ultima vreme: „nimic ce poți cumpăra cu bani”. De la ceilalți îmi doresc doar sprijin moral și să se bucure împreună cu mine atunci când reușesc ce îmi propun sau când mai învăț câte o lecție.

Dacă ar trebuie să aleg ceva ce mi-am dorit cel mai tare anul ăsta, atunci aș alege dorința de a-i avea pe părinții mei aproape atunci când fac lucrurile pentru care muncesc mult. Mi-am ales un drum mai greu de înțeles, știu. Poate nici măcar nu am reușit să transmit foarte bine ceea ce e important pentru mine. De încercat, am încercat.

Poate sunt mai sensibilă în perioada asta. Poate e de la vreme, de la întuneric, de la frig…Dar, în momentul în care m-am trezit singură, la ultimul concurs de înot de anul ăsta, pur și simplu n-am mai vrut să continui. Nu fac asta pentru nimeni. Dar, e important pentru mine și muncesc mult pentru asta și mi-ar fi plăcut ca cineva să fie aproape. Eram singură acolo și parcă totul era mai greu și în momentul în care am vrut să renunț, n-a mai fost nimic în mine care să îmi spună să continui. Era doar liniște. Așa că, a fost ușor să renunț. Și asta nu mă face mai slabă. Pur și simplu mă aduce cu picioarele pe pământ.

Nu știu despre ce e viața, dar să trăiesc e interesant și intens și tot ceea ce simt, fie că mă face să zâmbesc, să râd sau să plâng, e frumos. Continui să merg. Drumul învingătorului e înainte.

Infinit în oglindă

Toate stelele s-au adunat

Să danseze în juru-mi, haotic.

Apele s-au înălțat

Creând oglinzi infinite.

Mă privesc în fiecare,

Ma privesc în toate oglinzile.

Fiecare îmi dezvăluie un secret.

Toate mă asamblează.

Frica a înghețat apa

Și alunec pe toți ghețarii.

Jurnal de vacanță – Ziua 2

După ce am scos bateria din ceasul care făcea prea mult zgomot și am acoperit ceasul de la aragaz care lumina prea tare am reușit să adorm…M-am trezit (mult prea) foarte devreme. Am sperat să pot dormi mai mult dar corpul meu și-a dat deșteptarea pe la 6:30 și eu când mă trezesc, mă trezesc.

Mi-am început ziua cu versuri de la Luna Amară:

„Distante goale ard in soare alb,
Cand mii de umbre ne despart.
Aproape esti, aproape sunt
Mai mult decat o lume-n gand”

M-am îmbrăcat și am ieșit afară să văd unde mă aflu. Afară am găsit munți și multă liniște.

day2

Mi-am luat toate cărțile și pliantele turistice și am ieșit pe terasă să le studiez. Le-am reținut pe cele mai importante pentru mai târziu și m-am pornit într-o alergare de explorare a zonei. În cursa scurtă, de 5km, am găsit căsuțe care mai de care mai drăguțe, pline de flori de toate culorile, tufișuri care acopereau micile delușoare din fața casei și oameni care își plimbau câinii. Eram singură și alergam prin pădure și auzeam doar păsările și era aproape perfect.

La întoarcere am găsit la ușă o foaie cu adresa unui magazin deschis și duminica. Am făcut planul turistic care includea două cascade și o peșteră și am mers la vânătoare de mâncare.

Prima cascadă a fost Liechtensteinklamm. Mie îmi plac mult cascadele. Îmi place sunetul lor și îmi place să simt stropii mici de apă pe pielea mea. E fain drumul până la cascadă. Plătești 4.5EUR și mergi câțiva km de-a lungul râului. La un moment dat apa devine agitată și face mult zgomot care ține până la cascadă. Mi-a plăcut senzația de la întoarcere, când, după o curbă, s-a făcut brusc liniște.

day22

Apoi ne-am îndreptat spre cea mai mare peșteră cu gheață din lume: Eisriesenwelt. Am cam fost cu capul în nori și mi-am lăsat geaca în mașină, iar în momentul în care mi-am amintit eram deja destul de departe și n-am vrut să mă întorc așa că am hotărât să „fiu puternică” și să intru în bluzița pe care o aveam pe mine. Am plătit 22EUR ca să urcăm cu telecabina până sus și să intrăm în peșteră. De acolo mai aveam ceva de mers pe jos, dar peisajul era incredibil.

day23

La intrare ne-au dat niște felinare. Eram ca și piticii din Albă ca Zăpada. Au deschis ușa și un vânt puternic aproape ne-a suflat de pe picioare. Am început să urcăm alături de ghid și din când în când ne opream să ne povestească despre peșteră. Când credeam că peștera se termină, se mai deschidea o galerie. Nu am mai fost de mult suprinsă de așa de multe ori într-un timp așa de scurt. Cam pe la 3/4 din peșteră am început să simt frigul; nu știu dacă din cauză că era mai mare sau deja eram de prea mult timp înăuntru și nepregătită pentru temperatura de acolo. Peștera e impresionantă. Coborârea a fost puțin dureroasă. Deși mi se blocase unul din genunchi am încercat să cobor cât de repede am putut pentru că frigului nu prea îi mai păsa de mine. La ieșire au deschis ușa și un vânt rece ne-a împins din spate. Am ieșit cu nasul roșu, hotărâtă să renunț la cealaltă cascadă. De frig n-am scăpat până nu m-am pus la somn.

Deși prognoza arăta nasol pentru zona Salzburg, am avut parte de o zi foarte caldă și însorită. Mulțumiri responsabilului cu vremea; la cât mai multe zile la fel 😀