Category Archives: Lecții

O viață nouă

Au trecut deja două luni de când am început o viață nouă și o nouă viață a apărut în viața mea. Abia acum simt că mă compleșește emoția aia despre care am tot auzit vorbindu-se. Mă uit la bebelușul ăsta și nu-mi vine să cred că e al nostru. Viața în trei este…diferită. Lucruri care înainte păreau așa ușoare, azi devin adevărate provocări. Altele, care păreau grele, azi au devenit obișnuință. Lucruri pe care mi-am propus să le fac cu ea, au devenit amintiri.

Unii spun că dacă vrei să îl faci pe Dumnezeu să râdă, fă-ți planuri. Dar, uneori, nu e în totalitate așa. Spuneam înainte să nasc: „Pot doar să sper că, făcându-mi planuri, o să influențez universul să contribuie și să să fie totul cât mai aproape de ce îmi doresc.” Mi-am dorit să nasc pe 27 decembrie. Mi s-a părut mie că data aceea ar fi potrivită pentru un bebeluș care, conform spuselor doctorului, urma să vină pe lume pe la 38 de săptămâni. Mi-am trecut în calendar ziua ei de naștere pe 27.

La controlul de la ora 15, din ziua aia, am aflat că eram deja în travaliu. Am fost trimisă la plimbare vreo două ore, timp suficient să îmi iau cele câteva lucruri de care aveam nevoie în maternitate.

Și aș fi născut probabil în aceeași zi dacă nu aș m-aș fi încăpățânat să nu vreau peridurală. Dar, pentru a evita să ne chinuim, și eu și bebelușul, am acceptat să mi se facă. Și bine am făcut. Nici nu vreau să îmi imaginez cum ar fi fost experiența fără. În loc să mă chinui ore întregi în durerile alea care mă lăsau fără aer, am putut să mă concentrez pe ceea ce aveam de făcut. Mi-am dorit o naștere 100% naturală. Chiar dacă nu a fost chiar așa, experiența a fost una pozitivă și doctorul, moașa, anestezistul și restul personalului au făcut tot ce era nevoie pentru ca eu să mă simt cât mai bine. Am învățat din asta că, în unele situații, e bine să lași controlul deoparte și să ai încredere în cei pe care i-ai ales să aibă grijă de tine.

Soțul meu și-a dorit să fie alături pe tot parcursul nașterii. Și ce de ajutor a fost asta. Nici nu vreau să mă gândesc cum ar fi fost să fi fost singură prin toată această experiență. Suportul lui a fost de mare ajutor. Mi s-a părut frumos să încheiem împreună ceva ce am început împreună 😛

E interesant cum odată cu expluzia totul se schimbă. Toată durerea dispare și primești un bebeluș de care să ai grijă. Un bebeluș care te salută prin singura lui formă de reacție. Nici nu știu exact ce am simțit atunci. Știu doar că îmi venea să zâmbesc. Era 1:42 dimineața.

După o oră, mi-au adus-o să o hrănesc. Deși nu venea nimic, a stat cuminte și a supt 40 de minute. Draga de ea a continuat să facă asta cât timp am stat în maternitate. Făcea antrenament la sân și apoi venea foamea și nu oricum, ci cu plânsete mari.

În maternitate a fost destul de simplu. Totul era pus la dispoziție. Doar trebuia să ceri ceva și primeai: obiecte, ajutor cu bebelușul, sfaturi… Mi-a plăcut că am putut primi vizite. Acolo era ușor să le primesc.

Odată ajunși acasă a fost puțin mai greuț. Îmi pusesem eu 27 decembrie în calendar, dar lucurile nu mi le chiar organizasem. (La asta a contribuit puțin și FanCurier. Dar, nu mai sunt așa supărată pe ei.) Lăpticul a venit abia spre seară așa că a trebuit să fugim la farmacie să cumpărăm biberon, lapte praf, lanolină.

Îmi propusesem să nu las copilul să doarmă în pat cu noi. Și a durat minunea vreo trei zile. I-am ascultat protestele și de atunci dormim liniștiți, toți trei, în același pat. (Am încercat o dată faza cu pătuțul și după ce a protestat stând trează până la ora 2, am renunțat). Și ce bine e când ziua nu am nevoie să recuperez somn. Pot profita să fac chestii în perioadele în care doarme. La început chiar puteam să ies vreo două ore să fac orice. Acum e mai imprevizibilă.

Până acum am învățat că, cu foamea nu e de glumă și momentul nu trebuie amânat: asta mică nu stă bine cu răbdarea: moștenire pe ramură maternă 😀 E foarte rezistentă la somn, așa că de multe ori adoarme cu scandal. Noroc că s-au inventat aplicații care imită sunetul aspiratorului: cel mai bun zgmot de adormit. Doarme deja de două ore. Crește, începe să își regleze activitatea. Nu mi-e dor de perioada în care mânca aproape non-stop și dormea somnuri de câte 15 minute.

Momentul preferat al zilei e dimineața. Dimineața e veselă: zâmbește, vorbește. Schimbatul primului scutec al zilei e un moment special. Are o fățucă de îți vine să o umpli de pupici.

E frumos cu bebeluș. Deși uneori e greu și simți că abia îți ajunge timpul să faci ceva și pentru tine, e frumos. Încerc să nu renunț la cafeaua de dimineață (care uneori e la prânz sau mai târziu). Încercăm să facem cât mai des plimbări afară. Deși e mai greu cu mersul la evenimente momentan, mergem la cele unde liniștea nu e necesară (cum ar fi protestele). O ținem în brațe și îi lăsăm și pe alții să o facă. Ne bucurăm de ajutorul bunicilor și altora care vor să ne ajute. Viața e mai frumoasă în continuare 🙂

O primăvară frumoasă vă doresc (în suflet infinită și afară până vine vara) 🙂

Cu drag,

Alex

Recapitulare 2015

Am intrat cu mult optimism în 2015, pe meleaguri străine. Străine au devenit și unele persoane care ocupau un loc așa de important în viața mea. Dar, am învățat să accept și să merg mai departe.

După participarea la un curs de pictură am descoperit că am ceva potențial în direcția asta. Mi-am pictat atunci visele pe primul meu tablou. Uitându-mă acum la el, văd că am cam primit ce-mi doream, în doze mai mici sau mai mari: un pic de călătorit, un pic de muzică, un pic de biciclit, un pic de inspirație pentru scris, luni care mi-au luminat nopți și sori care mi-au încălzit zile, un picuțuc de natură și un viitor soț cu ochi căprui. Intenționam să continui și mi-am luat șevalet, pensule, culori, pânze, dar ceva n-am găsit. Încă mai caut.

10582952_10202972899477098_1596018642546336347_o

Am continuat să fac sport și în 2015. Deși antrenamentele s-au rărit am participat la cinci crosuri, cinci semimaratoane, două concursuri de înot, un half-ironman și am făcut partea de înot în ștafeta Virușii, la Triatlonul Clujului. Am cam lenevit la capitolul sport și n-am mai prea reușit să mă motivez.

2015s

În 2015 am reușit să ajung pe Camino de Santiago. Deși nu am reușit să îl termin, a fost o experiență foarte frumoasă.

2015 a fost un an greu, cu multe renunțări, cu multe zile ciudate. A fost un an în care am învățat că cele mai multe lucruri despre mine le învăț atunci când nu sunt singură; atunci când universul meu mic și „perfect” este „invadat”. Credeam că sunt bine, că am depășit multe, dar atunci când „butoanele” au început să îmi fie apăsate constant, am realizat cât de fragil e totul și de câtă muncă e nevoie. Deși de mult ori pare dificil de aplicat, am învățat că răbdarea face minuni. Am descoperit câte obiceiuri inutile am și cum totul e bine atunci când se face așa cum vreau eu.

2015 a fost un an bun pentru că mi-a arătat cât de mult am de muncit pentru a renunța la toate lucrurile inutile din care mi-am format universul.

 

 

Durerea, autocontrolul și puterea lui Dumnezeu

În timp ce conduc spre casă îmi place să ascult radio. Pe la ora la care ies mai prind la radio Meditații pentru părinți. Datorita unui tip care mi-a blocat mașina în parcare, azi am prins doar sfârșitul așa că am schimbat postul. Schimb posturile de radio obsesiv până găsesc ceva pe placul meu. Mi-a atras atenția o voce feminină și am continuat să ascult. N-am auzit de la început, dar povestea cum a reușit să învingă durerea înlocuind gândul „nu pot” cu cuvintele „sigur că pot”, cum atunci când durerea avea intensitate foarte mare se gândea că poate suporta și se ruga. Încet, încet durerea a fost tot mai ușor de suportat. Concluzia a fost că prin autocontrol și cu puterea lui Dumnezeu, dar cel mai probabil cu ajutorul puterii lui Dumnezeu a reușit să facă asta.

N-am putut să nu mă întreb de ce e mai ușor să acordăm credit lui Dumnezeu pentru reușitele noastre, să nu mă gândesc la toate momentele în care am simțit durere și am continuat pentru că am considerat că durerea nu trebuie să mă împiedice să îmi ating visele. Puterea e în noi, în alegerile pe care le facem: de a continua, a ne opri sau a renunța. Alegerea e a noastră: ne complacem în situație sau punem mâna/mintea și facem ceva.

Lasă-i și pe alții

„Lasă-i și pe alții” – cam asta pare să fie lecția pentru anul ăsta; m-am hotărât, deși mai sunt trei săptămâni din anul ăsta; trei săptămâni care se anunță pe drumuri, intense, cu multe schimbări, revederi, locuri noi și vise împlinite.

Mi-a fost transmisă, mai direct, mai indirect, încă de mică, ideea că, cel mai bine e să pui mâna și să faci și să nu te bazezi pe ceilalți sau să fii nevoit să le asculți împotrivirile. Și așa am ajuns să fac aproape orice: de la croșetat, la dat găuri în beton, la montat chiuvete și văni, la zugrăvit, la organizat de excursii, evenimente, la ținut „contabilitate” ș.a.m.d. Nu cred că sunt multe lucruri pe care n-aș putea să le fac. Deși există avantaje clare în a putea face multe lucruri, la un moment dat ajungi să obosești și nu neapărat din cauză că le faci, ci din cauză că toată lumea se așteaptă să le faci tu. Apoi, cu cât știi să faci mai multe, cu atât îți dorești să le faci tu pe toate pentru a-ți alimenta nevoia de control. Și uite așa, în timp, ajungi inflexibil, critic, dezamăgit, iritat, obsedat de control. Sau, te dai puțin în spate și analizezi cum stă treaba: poate a venit momentul să mergi mai departe și să lași pe alții să îți ia din atribuții, poate trebuie să îi lași să demonstreze că pot și ei, poate tu ai dat tot ce se putea da și trebuie să pleci, poate e pur și simplu momentul să renunți la chestiile mici care umplu timpul și să te concentrezi pe lucrurile mari și importante.

Nu-i ușor să renunț la lucruri pe care le fac de mult timp, dar știu că pentru fiecare lucru vine un moment în care trebuie să spun „gata. mi-a părut bine, dar gata.”  și, cu zâmbetul pe buze, să îl las în urmă, în timp ce mă îndrept spre o nouă destinație. Cred că am citit undeva că trebuie să renunți la lucruri vechi pentru a face loc celor noi.

Și pentru că azi se împlinesc 18 ani de la moartea lui Marin Sorescu, mai jos e o poezie în ton cu această postare.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua

M-am obişnuit să dorm cu ochii deschişi,
De spaimă să nu fiu luat prin surprindere,
Să am controlul meu asupra lumii
Până în ultimul moment.

Ca un far care nu vrea să se stingă ziua
Ţine orizontul mării mereu
În magia unei priviri disperate.

Te rog să-mi închizi uşor
Pleoapele atunci,
Ce-a fost de văzut am văzut!
Să tragi cu grijă aceste obloane fine
Peste ochii mei obosiţi.

Sper să fie cât mai târziu
Cândva, într-o noapte cu multe stele
Şi cu salcâmi înfloriţi.

Prietenia nu-i ușoară

„- De ce am oare impresia că te cunosc de mulți ani?
– Pentru că te simpatizez și nu vreau nimic de la tine. Și pentru că ne cunoaștem unul pe celălalt.” (Fahrenheit 451, Ray Bradbury)

A fost atrasă de pasiunea cu care povestea despre tot. Avea nevoie în viața ei de oameni pasionați, de oameni care să o inspire.
A fost atrasă de asemănarea drumurilor. Avea nevoie de oglinzi în care să-și privească ființa.
A fost atrasă de căldură și sprijin. Avea nevoie de afecțiune și înțelegere.

Au intrat în viața ei pe neașteptate și au rămas acolo și continuă să o inspire, să o învețe, să o ridice, să o asculte, să o certe.

„Ce e prietenia?”, a întrebat-o unul din cei trei. N-a știu prea bine să îi răspundă. Nu și-a pus niciodată întrebarea asta. Nu s-a gândit niciodată la asta. S-a gândit la la oamenii cu care păstrează legătura sau cu care împărtășește experiențe. Să fie ei prietenii? Împărtășea multe cu mulți. Păstra legătura cu mulți. Îi erau toți prieteni? S-a gândit mult la asta.

A trecut o vreme și în final a hotărât ce înseamnă să fii prieten: înseamnă să nu judeci, înseamnă să fii prin preajmă, fie că ești înaintea sau în spatele celuilalt, înseamnă să-l asculți și să aștepți să fie pregătit să vorbească, să te bucuri atunci când îi e bine și să îi fii alături atunci când începe să fie greu, înseamnă să știi când trebuie să zici „totul va fi bine” sau când să taci și doar să fii acolo sau când să-l scuturi.

S-a hotărât că prietenii sunt frații, surorile, părinții care nu i-au fost dați, ci pe care i-a ales. Și s-a hotărât că prietenia nu-i ușoară.

„Ar fi greu de spus în care moment anume se naște prietenia. Tot astfel cum, umplând un pahar picătură cu picătură, există o ultimă picătură care-l face să se reverse, la fel și în prietenie, după o serie întreagă de simpatie se produce una care-ți umple cu vârf inima.” (Fahrenheit 451, Ray Bradbury)

Nu doar frunzele și-au schimbat culoarea în luna Octombrie

Toamna e anotimpul meu preferat. Nu-mi amintesc când a devenit, dar știu sigur că în 1996 era, pentru că îmi amintesc foarte bine culorile din anul ăla.

image5%2520%25282%2529Îmi place toamna pentru că deși frigul te obligă să îți pui mai multe haine pe tine, îți încălzește sufletul prin culorile calde în care se îmbracă.

Îmi place toamna pentru schimbarea continuă și pentru că această schimbare se produce cu ceva existent. Nimic nu trebuie să moară spre a se renaște și a deveni o versiune mai „bună”. Azi simți adierea vântului și ți se pare că lumina are altă culoare, că aerul miroase altfel și în câteva săptămâni, toată natura și-a schimbat straiele. Ce s-a întâmplat în aceste câteva săptămâni? Soarele a continuat să răsară, să apună. Vremea s-a răcit. Vântul a continuat să bată, iar ploaia a continuat să curgă. Întunericul e mai lung. Și totuși, natura găsește resurse pentru a deveni mai frumoasă și a ne lăsa muți în fața frumuseții ei. Sau, din contră, zicem așa de multe pentru că totul ne impresionează și nu ne găsim astâmpărul în fața acestei frumuseți.

Toamna a fost mereu perioada schimbării pentru mine. În trecut o simțeam odată cu fiecare început școlar: colegi și profesori noi, materii noi, program nou – lucruri noi care contribuiau la schimbarea mea. Apoi au trecut anii și toamna a continuat să fie un anotimp al schimbării mele. Cea mai puternică schimbare am simțit-o în toamna din 2012. Simt că atunci mi-am întărit fundația pentru construcția pe care urma să o realizez. Încă lucrez la ea. Zi de zi pun cărămizi cu experiențe pe care le fixez cu lecții. Deși am construit destul de mult fără a avea o schiță clară, deși construcția mea nu arată așa cu mi-am imaginat la început, deși atât exteriorul cât și interiorul se modifică mereu, continui să pun cărămidă după cărămidă și să îmi înalț castelul. Am grijă totuși să fie unul puternic și greu de distrus. Dacă simt că o bucată din zid nu e destul de puternică, prefer să o refac. E castelul meu și pot oricând să refac orice, să mă răzgândesc și să găsesc soluții mai bune.

Nu doar frunzele și-au schimbat culoarea în luna Octombrie. Și eu mi-am schimbat-o. A fost o lună în care am acceptat provocările pe care mi le-a lansat viața. Am trăit fiecare experiență oferită și am încercat să învăț cât mai mult. Uneori lucrurile nu au ieșit așa cum credeam, cum voiam sau cum am plănuit, dar, nu mă blochez în asta. Merg înainte.

Dintre lecțiile învățate și concluziile trase:

– uneori pierzi ceva doar pentru a face loc pentru altceva
– falsele valori, sau cele care crezi că sunt ale tale, te împiedică să trăiești experiențe sau să le trăiești deplin
– ocaziile apar, dar trebuie să fii deschis
– trebuie profitat de fiecare ocazie și crezut maxim în ea, iar dacă nu iese, fii recunoscător și pleacă mai departe
– vedem ceea ce vrem și ceea ce suntem pregătiți să vedem
– uneori, visele ne arată ceea ce nu vrem să vedem
– ascultă-ți corpul! Mai ales atunci când ai de luat decizii.
– sunt așa de mulți oameni frumoși. Nu te împiedica în aparențe.
– fii recunoscător și nu uita să mai dai și înapoi și să susții lucrurile în care crezi

Simt că lucrurile s-au schimbat mult în luna Octombrie. Am pus multe cărămizi care încă mai trebuie fixate. Mă pregătesc de un nou nivel.

Puterea alegerii

Dacă am sta să analizăm lucrurile care ni se întâmplă și în legătură cu care ne plângem, am ajunge probabil la concluzia că sunt doar consecințe ale alegerilor făcute. Și e la fel și cu cele în legătură cu care spunem cel mai adesea că am avut noroc.

Facem așa de multe alegeri și multe din ele sunt așa de inconștient făcute încât în final, dacă ceva nu merge cum ne așteptăm, pe cine să dăm vina dacă nu pe ghinion.

Un virus de răceală s-a instaurat comod și îți dă febră, dureri și stări „amuzante”? Ce ghinion…Sau poate ai ales ca în ultima perioadă să uiți tot ce ai învățat și să încalci toate regulile de bun simț legat de alimentație. Și poate, pe lângă asta, ai hotărât că mult sport e potrivit pentru că ai mâncat toate prostiile alea și noah cum să compensezi dacă nu supunându-ți corpul la și mai mult stres.

Pe lângă noroc și ghinion mai avem și „așa a fost să fie” Dar dacă asta nu e decât o listă de alegeri?

Ai ales să mergi la stânga sau la dreapta. Ai ales să uiți în loc să reînvii povești cu sfârșit bizar. Ai ales să mai dai o șansă sau două sau trei sau câte o fi fost nevoie pentru a te convinge de rezultat. Ai ales să te împotrivești tuturor și să mergi împotriva curentului. Ai ales să desparți lucrurile în bune și rele. Ai ales principii. Ai ales culori și materiale. Ai ales să simți și ce să simți. Ai ales oamenii din jurul tău. Ai ales să îi lași să plece. Ai ales să îi lași pe ei să aleagă dacă vor să rămână. Ai ales să îți creezi așteptări. Ai ales lucrurile pe care ți le dorești. Ai ales în fiecare secundă a vieții tale…

…și toate alegerile te-au adus aici și acum, când ai tot ce ai ales să îți dorești și acum te întrebi dacă alegerile se mai potrivesc cu cel care ești acum, iar în funcție de răspuns, urmează noi oprtunități de a face alegeri.

Am văzut multe filme în care unii se întorc în timp și își schimbă alegerea, schimbând astfel totul. Și am auzit toată viața mea expresia „dacă aș putea să dau timpul înapoi…”. Eu nu-mi doresc să dau timpul înapoi. Nu îmi doresc să schimb nimic din trecut. Îmi doresc doar să fiu cât mai conștientă de momentul în care aleg, de alegerile mele, iar acestea să fie într-adevăr ale mele.

Mă trezesc uneori întrebându-mă cum ar fi fost viața mea dacă aș fi ales lumea în locul facultății. Apoi îmi dau seama că să caut răspunsul la întrebarea asta folosindu-mă de imaginație e pierdere de vreme. Și regretele sunt pierdere de vreme. Trebuie să facem cât putem și să profităm de ceea ce avem acum, în momentul ăsta.

Să alegem conștient și cu înțelepciune.
Cu drag,
Alexandra

Întreabă (-te)!!!

Mă gândesc mult la întrebări în ultima vreme. Mă gândesc la întrebări puse și nepuse. Mă gândesc la întrebările pentru care am primit răspunsuri și cele pentru care încă aștept. Mă gândesc la întrebările potrivite sau „the right question”, vorba filmului.

Pentru că am tot auzit asta cu „you stop asking questions” ca și consecință a diferitelor acțiuni, am stat și m-am întrebat: chiar așa să fie?

Mergeam într-o zi pe jos și dintre toate mașinile pe care le-am întâlnit pe drum mă opresc la una: CJ 08 ASK…Mie îmi plac numerele, îmi plac plăcuțele de înmatriculare și îmi plac „coincidențele” sau „semnele”.  Așa că fac ce zice și încep să mă întreb, iar prima întrebare care îmi vine în minte e: de ce alegem să nu punem întrebări pentru a lămuri lucrurile și începem să creăm scenarii? Și încep să caut răspunsuri: frica (frică de ce? de cine?),  nevoia minții de a fi creativă, fuga de realitate etc…Îmi dau seama că răspunsurile care vin însoțite de alte întrebări sunt cele pe care ar trebui să insist așa că cotinui. Am auzit la ceva seminar despre „regula celor cinci de ce?” Se zicea acolo că ajung  cinci de ce-uri? pentru a ajunge la adevărata cauză a unei probleme.

Se prea poate ca, inconștient sau conștient,  la un moment dat ajungem să nu ne mai punem întrebări.  Poate ajungem în punctul în care suntem mulțumiți cu ceea ce am aflat. Și cred că ăsta e punctul în care se oprește și evoluția noastră.

Nu-i ușor să ai întrebări. Fiecare întrebare naște alte întrebări. Și sunt multe întrebări la care nu știi să (-ți) răspunzi și multe întrebări la care nici alții nu știu să răspundă. Sunt întrebări la care primești răspunsuri, dar le privești cu îndoială și o nouă serie de întrebări ia naștere. Și atunci, ce e de făcut?

Se zice pe la unele seminarii că, dacă lansezi o întrebare, Universul îți răspunde; trebuie doar să fii deschis și să asculți…

Uneori ne cuprinde neputința în fața atâtor necunoscute și ignoranța poate fi o soluție. Se pare că e soluția preferată de majoritatea.

Mie mi se pare totuși greu să renunț la întrebări. Odată pornită pe drum, merg înainte, dar nu uit să mă bucur de tot ceea ce îmi iese în cale: flori, fluturi, zâmbete, iubire. Aleg să experimentez totul. Fiecare experiență vine cu un nou set de întrebări și încercări de a găsi răspunsuri. Existența este fascinantă.

Toamna se numără…lecțiile învățate vara

„A venit toamna, acoperă-mi inima cu ceva, cu umbra unui copac sau mai bine cu umbra ta…”

Miroase a toamnă deja. Lumina e mai caldă, vântul adie într-un anume fel, copacii încep să se îmbrace în straie aurite și păsările fac ultimele pregătiri. Le văd zburând de-a lungul drumului și mă minunez de mișcarea lor uniformă, de dansul lor impecabil. Berzele au plecat deja. Cuiburile lor sunt goale. Câmpul e plin de brândușe, semn că o să fie o toamnă lungă. Eu sunt fericită.

A fost o vară scurtă și intensă, cu sfârșituri și începuturi, cu limite împinse, cu schimbări, cu noi frici înfruntate și noi lecții:

Am învățat că sunt puternică, că am totul în mine pentru a putea trece peste orice, că nu am nevoie de nimeni să mă salveze.

Am învățat că iubirea există. Negarea ei îți aduce un oarecare confort, dar acceptarea iubirii îți dă aripi.

Am învățat că semănăm cu părinții mult mai mult decât realizăm sau acceptăm.

Am învățat să fiu atentă la mesajele din visele mele.

Am învățat să nu mă simt vinovată pentru că nu-mi mai doresc unele persoane în viața mea.

Am învățat că trebuie să renunț la vechi pentru a face loc noului în viața mea.

Am învățat să renunț.

Am învățat să primesc.

Am învățat că pot oricând să mă bazez pe intuiția mea și pe felul în care interpretez lucrurile din jurul meu ca și semne.

Urmează o toamnă interesantă și schimbări mari pentru care mă pregătesc cu entuziasm.

Să avem grijă de noi! E important.
Cu drag,
Alex

 

Privește înapoi

Drumul învingătorului e înainte, dar uneori trebuie să te oprești și să privești înapoi.

Cât de departe ești de locul din care ai plecat? Ce a mai rămas din cel care a plecat?

Îmi place să mă opresc și să reflectez la lucrurile care s-au întâmplat, la oamenii pe care i-am cunoscut, la cum mi-au afectat viața, la deciziile pe care le-am luat…

Îmi place ce văd, îmi place unde sunt. Am ajuns destul de departe. Încotro mă îndrept, n-aș putea spune. Novalis zicea că ne îndreptăm „Mereu spre casă.” Sunt în continuă schimbare, îmi doresc mereu lucruri noi. Dacă m-ar întreba cineva unde mă văd peste un an, n-aș știi ce să răspund.

Îmi place să recitesc articolele postate pe blog – îmi amintesc  că sunt într-un continuu proces de transformare. Uneori nici nu mai recunosc ce am scris. Unele articolele mă amuză, altele mă întristează. Deși unele articole nu mai reflectă cine sunt, îmi sunt dragi și sunt dovadă că am evoluat.

Și după ce termin exercițiul, mă rotesc 180 de grade și continui drumul încrezătoare. Viața e frumoasă, e interesantă și trebuie experimentată din plin.

alexRosia