Category Archives: Povești

Prietenia nu-i ușoară

„- De ce am oare impresia că te cunosc de mulți ani?
– Pentru că te simpatizez și nu vreau nimic de la tine. Și pentru că ne cunoaștem unul pe celălalt.” (Fahrenheit 451, Ray Bradbury)

A fost atrasă de pasiunea cu care povestea despre tot. Avea nevoie în viața ei de oameni pasionați, de oameni care să o inspire.
A fost atrasă de asemănarea drumurilor. Avea nevoie de oglinzi în care să-și privească ființa.
A fost atrasă de căldură și sprijin. Avea nevoie de afecțiune și înțelegere.

Au intrat în viața ei pe neașteptate și au rămas acolo și continuă să o inspire, să o învețe, să o ridice, să o asculte, să o certe.

„Ce e prietenia?”, a întrebat-o unul din cei trei. N-a știu prea bine să îi răspundă. Nu și-a pus niciodată întrebarea asta. Nu s-a gândit niciodată la asta. S-a gândit la la oamenii cu care păstrează legătura sau cu care împărtășește experiențe. Să fie ei prietenii? Împărtășea multe cu mulți. Păstra legătura cu mulți. Îi erau toți prieteni? S-a gândit mult la asta.

A trecut o vreme și în final a hotărât ce înseamnă să fii prieten: înseamnă să nu judeci, înseamnă să fii prin preajmă, fie că ești înaintea sau în spatele celuilalt, înseamnă să-l asculți și să aștepți să fie pregătit să vorbească, să te bucuri atunci când îi e bine și să îi fii alături atunci când începe să fie greu, înseamnă să știi când trebuie să zici „totul va fi bine” sau când să taci și doar să fii acolo sau când să-l scuturi.

S-a hotărât că prietenii sunt frații, surorile, părinții care nu i-au fost dați, ci pe care i-a ales. Și s-a hotărât că prietenia nu-i ușoară.

„Ar fi greu de spus în care moment anume se naște prietenia. Tot astfel cum, umplând un pahar picătură cu picătură, există o ultimă picătură care-l face să se reverse, la fel și în prietenie, după o serie întreagă de simpatie se produce una care-ți umple cu vârf inima.” (Fahrenheit 451, Ray Bradbury)

Și singurele voci pe care le auzise…

Era vineri noaptea și tocmai încheiase o săptămână grea de muncă. Era în urmă cu câteva ore de somn, așa că și-a așternut repede patul și câteva minute mai târziu filmul începea să i se deruleze. Era un film despre pedalat prin noroi și ploaie, despre înotat prin ape albe, despre reîntâlnire cu oameni care au făcut parte din viața ei, despre imposibilitatea de a comunica coerent, despre decizii și pericole. Era un film captivant, care s-a terminat înainte să răsară soarele.

S-a trezit doar ca să constate că un nou plan a fost anulat. Nu era prima dată când se întâmpla în acea săptămână. Lucruri imprevizibile se întâmplă mereu. Știa și ea asta, dar oricărei explicații logice îi era greu să lupte cu entuziasmul. Oameni! S-a hotărât să rupă canalele de comunicare pentru o vreme: fără telefon, fără internet – o zi doar cu ea, doar pentru ea.

Era liniște. Și-a luat cartea începută cu ceva timp în urmă și a început să citească sperând să găsească printre pagini,  motivarea care o părăsise cu o seară înainte. Mai avea 100 de pagini și cu fiecare pagină, cu fiecare experiență descrisă, un stol de gânduri îi treceau prin minte. Și gândurile se îndepărtau și era tot mai liniște, până un nou stol se apropia. Odată cu unul din personaje a început să se întrebe și ea: „Ce sens are să le vorbesc altora despre lucruri pe care ei n-au putut să le vadă, pe care e posibil să nu le vadă niciodată, despre lucruri pe care eu le-am simțit și ei nu? Ca să te simți superior lor? Ca să știi că ai ceva în plus față de ei? Că experiența ta e mai vastă?” (Să alergi sau să mori, Kilian Jornet)

_20141108_234031

Rând pe rând s-au terminat și paginile, și-a luat la revedere de la traseele montane, de la cursele fără limite și a revenit la realitate. Era trecut de amiaz și singurele voci pe care le auzise erau cele din mintea ei. Erau voci care se plângeau: că nu înțeleg, că totul e fals, că totul e construit pe lucruri false și minciuni, aparențe peste tot. Încerca să găsească sens, dar vocile erau tot mai gălăgioase.

Se uită în jur la lucrurile care își ocupă cu mândrie locul stabilit încă de la început. Totul pare în ordine. Totul pare supus unor reguli clare. Totul e așa cum trebuie să fie. Toată ordinea asta începe să o irite: cine a stabilit că asta e poziția firească a lucrurilor? De ce lucurile trebuie să fie aranjate așa? S-a răzvrătit împotriva ordinii și câteva ore mai târziu fiecare obiect ocupa un nou loc. S-a așezat și a privit noua ordine, de data asta fără a mai fi asurzită de toate acele voci. E liniște din nou. Nimic nu mai e cum a fost și totul e așa cum trebuie să fie. Odată cu liniștea se așterne și întunericul și odată cu el și speranța.