Category Archives: Sport

Half-Iron(wo)man

Dacă ar fi să caracterizez prima mea cursă de half-ironman într-un cuvânt, acesta ar fi „surpriză!”.

Sunt o persoană căreia îi plac surprizele. La această cursă am avut și plăcute, dar și neplăcute și au început încă cu câteva zile înainte să ajung la Oradea. Joia dinaintea cursei, mi-am scos ceasul pentru triatlon de la încărcat, ca să constat că intrase în comă: încă afișa logo-ul Garmin care doar clipea. Surpriză! Am încercat să-l resuscitez, am citit toate blogurile, am contactat camarazii de suport de la Garmin care mi-au scris și ei cum să-l resetez și să-l țin sub cerul liber. Nimic n-a mers. Nici magia încercată de un alt pățit, de a apăsa minute în șir toate butoanele în toate combinațiile posibile, n-a mers. În final am renunțat și am zis că o să folosesc fostul ceas al lui Tudor Șofron, recent achiziţionat 🙂

Nu-i ușor să te pregătești pentru un așa concurs. Pe lângă pregătirea fizică și mentală, mai ai nevoie și de tot felul de echipamente, de produse cu care să te hrănești în timpul cursei, pe care, evident, trebuie să le testezi înainte pentru a te asigura că stomacul tău n-o să se răzbune. Mi-am separat echipamentul pe sporturi și i-am făcut N revizii ca să mă asigur că o să fiu pregătită.

1979360_10203776962498171_2382394330876030341_o

Mi-am făcut tot felul de calcule despre cum o să fie cursa, cum o să mă descurc la fiecare probă. Am luat în considerare toate necunoscutele cunoscute și în final trebuia să iasă cam așa: maxim 50min înot, maxim 4h ciclism și maxim 3h alergare, cu tranzițiile: maxim 8 ore. Înotul urma să fie cea mai bună probă a mea, ciclismul era proba care era o mare necunoscută, iar la alergare mă așteptam la dureri la genunchiul drept după ce cu câteva zile înainte ortopedul a zis că aş avea o tendinită rotuliană. Preventiv am pus niște benzi kinesio care să îmi susţină rotula, poate, poate…Dacă o să aveți vreodată nevoie, vi-l recomand pe Attila Czont de la Mens Sana.

Vineri seara am ajuns la Hanul Pescarilor să îmi ridic kitul de participare. Am tot sperat să am numărul 43…am eu ceva cu numărul ăsta în ultima vreme. N-a fost să fie… Locul era plin de sportivi, de familiile și susținătorii acestora, de biciclete scumpe și foarte mult entuziasm. Au fost și paste din partea organizatorilor. Păcat că erau doar cu carne…sau goale cum mi-a zis unul din chelneri 🙂 Sper să vină ziua aia în care, înainte sau după concurs, să pot și eu să profit, ca vegetarian, de mâncarea oferită de organizatori.

IMG_20150626_212136IMG_20150626_212039


Mi-am lăsat bicicleta în tranziție de vineri seara. A fost o surpriză plăcută ca locul meu să fie aproape de margine. Nu că ar fi contat foarte mult în cazul meu. 🙂

IMG_20150626_191528

11698864_927626347304851_7385117587761478959_o

A venit în sfârșit ziua cea mare. Noaptea m-am odihnit foarte bine, dar de dimineață mi-a fost cam rău, am simțit ceva arsuri prin stomac așa că am sărit peste micul dejun. Am mâncat totuși o banană înainte să ies de la hotel pentru a evita o iminentă diaree. Și bine am făcut! Am ajuns la lacul Săldabagiu de munte și după ce m-am mai învârtit prin zonă, am mai observat pe cei de full-ironman înotând, am făcut o ultimă tură la baie, am început echiparea. Aveam câteva emoții din cauza neoprenului cumpărat acum 5kg. L-am tras pe mine și puteam să mă mișc bine. Bun! Mi-am pus casca pe cap, mi-am scos urechile aşa cum fac de obicei, dar am fost atenționată că arăt ca un hobbit cu ele așa și le-am băgat sub cască: primul meu înot cu urechile în cască… Surpriză! Am fost anunțați că mai sunt câteva minute și îndemnați să întrăm în apă. Nu știu ce s-a întâmplat cu minutele și cum au trecut, dar eu când am ajuns în apă deja se număra invers.

DSC_5338

10424315_821990231218800_2154230264980499009_n

Mi-am tras ochelarii și am pornit. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu credeam că o să se întâmple vreodată. Șoc și panică! Surpriză! Băgam capul în apă și nu reușeam să expir aerul și apa intra în mine 😦 Faptul că nu înotasem în ape deschise din august nu prea m-a ajutat. Am început să bag safety swimming style, adică un fel de broscuță combinată cu tarzan.

11000579_821991541218669_8078248059300432587_n

Din când în când am mai încercat să înot craul, dar degeaba. Asta este! Am continuat să mă mișc cât de repede am putut, așa cum am putut atunci. După două ture aveam jumătate de oră. Gândul că aș putea să mă încadrez, chiar și așa, într-o oră, mi-a dat un pic de elan să mă mișc mai repede. Am ieșit din apă după 59:46 minute. Nu mai era multă lume pe mal.

DSC_5488

11011068_822519647832525_8500266937307729450_n

Am mers spre tranziție. Mi-am scos cam greu neoprenul. Nu m-am grăbit. Pentru ce? Oricum mă aşteptau muuuulte ore. M-am echipat pentru ciclism, am mâncat un baton Long Energy, mi-am şters noroiul de pe faţă, am fost încurajată de cei din tranziţie :).

DSC_5494

Gata! Nu ştiu cât a trecut dar eram pregătită de următoarea probă. Mi-am sărutat viitorul soț și am plecat. Când să mă urc pe bicicletă am apăsat aiurea pe ceva butoane la ceas și am ajuns la proba de alergare. Great! Mi-am schimbat sportul, l-am pus pe ciclism și am început pedalatul cu o urcare. Așa mă bucur că mi-am schimbat cu o săptămână înainte pinioanele. 😀 Proba de bicicletă mi-a plăcut maxim. A fost plin de concurenți pe traseu și am primit multe încurajări. Cred că se vedea de la o poștă că eram la primul half. Am fost și întrebată asta. Mă întreb dacă faptul că purtam rucsac m-a dat de gol :))

DSC_5539

DSC_5600

Mergeam foarte bine după standardele mele. La fiecare oră mă opream să sug un gel GU și să beau apă. Încă nu mi-am dat drumul să pot face chestii în timp ce pedalez. În timp ce eu mă opream să beau apă, pe lângă mine treceau unii care mâncau sandvişuri. Nu era foarte cald și nu am simțit că transpir prea mult sau nevoie de mai multă apă. Eram mulțumită și eram în ultima tură, doar că nu știam exact pe unde urma să ies din buclă. Începuse să îmi fie foame, dar mai aveam un pic și terminam….sau așa am crezut. La ședință n-am auzit unde era ieșirea și eu cu orientarea stau cam prost. N-aveam nicio idee din ce direcție venisem ca să știu să ajung înapoi. La punctul de întoarcere unde trebuia să ies, nu m-a atenționat nimeni, toți voluntarii de acolo vorbeau doar în maghiară așa că habar n-am ce au zis. Cum n-a strigat nimeni la mine să ies, am considerat că ieșirea e la următoarea întoarcere, așa că m-am întors. Doar că la următoarea întoarcere nu era nicio ieșire și nimeni nu știa unde era ieșirea 😦 așa că am mai urcat o dată pe Cetariu. Acolo am întrebat din nou voluntarii. Au sunat la unul din punctele de control de unde au primit confirmare că ajunsesem doar de două ori. Imposibil! Aveam deja 82 de km pe ceas și eram la 14k de Oradea. Un domn de la SMURD susținea că sigur mă văzuse trecând pe acolo de 3 ori. Sigur era de la rucsac :))) Eu îmi făceam puțin griji la proba asta, dar să îmi imaginez că o să ajung să fac mai mult decât trebuie….Surpriză!!! În fine, ne-am lămurit ce și cum și eu m-am întors spre punctul unde trebuia să ies. Îmi trecuse și foamea, dar deja era foarte cald afară și eu destul de iritată. Am fost ajunsă de Laurenţiu Vezentan care termina deja 180km de la care am mai primit nişte indicaţii tehnice.

Pe una din ultimele urcări văd o altă concurentă de la half împingând bicicleta. Mi-am zis că NU, n-o să mă dau jos. Am fost ajunse de Cătălin Sânpetrean care ne-a păcălit un pic cum că ar fi fost ultima urcare 🙂 . Dar era cald, eram puşin obosită și iritată, și am cedat și m-am dat jos de pe bicicletă şi am început să o împing pe urcare, alături de Lilica. Am mers puțin împreună. Nu ne aminteam niciuna din noi de unde ne știm, dar de undeva ne știam sigur. A fost aşa ciudat să merg după 90km pe bicicletă. Am avut așa o senzație de ciudată și deja începeam să mă întreb cum naiba o să alerg 21km. Apoi a urmat un pic de drum drept, m-am urcat iar pe bicicletă și nu m-am mai dat jos până la finish. Am ajuns dupa aproape 5h de pedalat 96km.

DSC_5747

Mi-am schimbat păpucii, m-am calmat, am mai băgat un gel, mi-am sărutat iar viitorul soț și am pornit. Am trecut scurt și pe la prima și singura oprire la toaletă. Am început să alerg și la fiecare pas aveam senzație de rău așa că am mers foarte foarte repede. Așa de repede că uneori depășeam alergători mai obosiți. După câteva ture mi-am revenit, doar că au început durerile la genunchi. Surpriză!!! (și nu prea) 😦 Am tot încercat să mai alerg, dar nu prea mi-a ieșit. Durerea era prea mare şi eu voiam să mă bucur de cursă. Așa că, am mers, am mers mult, vreo 19 ture de parc, 20+km, dar un pic, un pic am şi alergat.

DSC_5917

DSC_5957

Deși n-am prea alergat și eram și destul de obosită, mi-a plăcut mult în parc. Am fost încurajată. Mi-am auzit numele de multe ori. Abia așteptam să ajung în zona cu bureți pentru cele mai constante încurajări. Mulțumesc mult!, Răzvan!!! Iar Iulia, you are the best 😀 Aşa suporter mai rar.

Mi s-a spus că o să urmeze patru momente în care o să vreau să renunț. N-a fost așa. În schimb am avut două momente în care îmi doream foarte mult să continui. În timp ce mergeam la proba de alergare, am fost depășită de un concurent care pe spatele tricoului avea scris: „Nici eu nu știam că pot!”. Așa de tare m-a emoționat și mi-am amintit că în urmă cu doi ani nici eu nu știam asta și cu greu m-am abținut să nu plâng. Am încercat să înlătur emoțiile. Știu ce se întâmplă atunci când fac efort și plâng: atac de panică, sufocare, etc. Nu era momentul. Mai aveam jumătate din distanță de parcurs. Câteva ture mai târziu, am trecut pe lângă un băiețel care ținea o poză cu Moșion zâmbind, pe care scria „mulțumesc”. Asta m-a emoționat și mai mult. Moșion a fost un exemplu, şi continuă să fie, pentru fiecare sportiv care l-a cunoscut; un om care la peste 80 de ani participa la curse de alergare peste tot şi era mereu cu zâmbetul pe buze. Decedase în urmă cu câteva zile 😦 M-am emoţionat şi cu greu mi-am oprit lacrimile și am mers mai departe. 19 ture de parc au trecut mult mai repede decât mă așteptam. Pe tot parcursul lor am reîntâlnit oameni pe care îi cunoșteam, oameni cu care împărțeam aceeași pasiune. Și cu Lilica m-am întâlnit de multe ori și ne-am tot încurajat. Pe parcursul turelor am avut timp să refelectez și să răscolesc amintiri și am aflat de unde ne știam și unde ne mai văzusem 🙂 I-am zis că o aştept la finish pentru o poză deşi era cu o tură înaintea mea. Deja nu mai gândeam prea limpede :)) Au fost momente în care nu am prea înţeles ce se întâmpla cu mine. Uneori mintea parca stătea pe loc, alteori îmi venea pur şi simplu să râd.

emotii

Am terminat cursa după 9:25:23 😀 și uite așa am intrat și eu în familia Ironman România. A fost un moment emoţionant. N-am plâns dar am fost aşa de fericită.

DSC_5960

După ce mi-am îmbrăţişat partenerul şi mi-am revenit puţin, am mers și mi-am făcut poză cu Lilica. Eram amândouă la primul half 🙂

DSC_5975

DSC_5977

Mi-am făcut poză cu Răzvan, cel mai tare voluntar. Apoi am stat și i-am încurajat pe ceilalţi concurenţi. Cât timp eram în parc pe bancă, aplaudând, Diana Miazga, s-a oprit lângă noi cu o cutie de pizza din care am fost invitată să mă servesc. A fost cea mai bună pizza ever. Mulţumesc mult, Diana.

DSC_5986

Trăgând linia, sunt multe de învățat și multe care nu au mers cum au crezut. Dar esențialul a fost fix cum mi-am dorit. Mi-am dorit o cursă frumoasă, înconjurată de oameni dragi și prieteni sportivi. Nu știu la alte concursuri cum e, dar eu aici chiar m-am simțit ca într-o familie din care sunt mândră să fac parte. M-am bucurat de toată cursa și abia o aștept pe cea de anul viitor.

10644538_736970363078884_8090108063784424202_o

În ziua următoare am participat la premiere. Îmi plac premierile. Îmi place să-i aplaud pe cei mai muncitori. Cea mai mare surpriză a fost când mi-am auzit și eu numele. Știam că sunt ultima la categorie, dar eram în top 3 români așa că am fost premiată de Federația Română de Triatlon. Am fost așa de emoționată…nu sunt obișnuită să primesc premii la concursuri sportive. Cel mai tare a fost că am împărțit podiumul cu Andreea Călugaru. Anul trecut am cunoscut-o la Oradea. Îmi place tare mult blogul ei Linia de finish și este mereu o sursă de motivare. Felicitări, Andreea.

Mi-a plăcut tare mult la X-Man România și faptul că am trăit experiența cu cel pe care am ales să îmi fie alături face ca totul să fie și mai frumos. Mulțumesc, dragul meu. Te iubesc „mult de tot”.11699070_807801882652144_8541685762520930697_o

Și că tot ziceam de surprize, au mai fost câteva și după întoarcerea acasă. Club Moving ne-a făcut cadou câte un voucher de acces gratuit pentru o lună. Mulțumesc mult. Știu pe cineva care abia așteaptă să învețe să înoate 😉 Mulțumesc, Amalia, pentru flori. A fost o surpriză foarte frumoasă.

Și mulțumesc tuturor celor care s-au gândit la mine, care mi-au trimis mesaje de încurajare înainte și de felicitare după. Fiecare mesaj a contat foarte mult. De fier, de fier, dar tot mă umplu de emoție când mă gândesc la câți oameni au fost alături chiar dacă nu au fost fizic acolo cu mine. Vă mulțumesc mult.

Ultima sută de metri înainte de half ironman

Organizatorii X-MAN ROMÂNIA ne anunță că mai sunt 6 zile până la start. Începând cu ziua 9 ne țin la curent cu timpul rămas până când o să intrăm în apa din lacul Săldăbagiu, o să înotăm, apoi o să ieșim, o să pedalăm în jurul Oradei, o să alergăm în Parcul Brătianu din Oradea și câteva ore mai târziu cineva o să anunțe că suntem oameni de fier sau jumătăți de oameni de fier.

Observ nerăbdare și mult entuziasm în grupul celor care urmează să participe. E foarte fain să existe oameni cu care poți împărtăși toate sentimentele astea care te încearcă înaintea unei curse. Sunt oameni diferiti, din locuri diferite dar care înțeleg. Împreună, facem parte din aceeași familie;  familia celor care am ales să depășim limite, să ne demonstrăm că putem.

Mai sunt șase zile…Mi-am pregătit deja echipamentul pe care o să îl port în ziua în care o să particip la cea mai grea cursă a mea. Am tot felul de emoții și stări: entuziasm, frică, nerăbdare, mândrie, regret, bucurie, îngrijorare. Mă uit la panoul meu cu antrenamente și văd toate antrenamentele pe care nu le-am făcut și mă întreb „de ce?” Au fost zile în care am avut probleme de sănătate, dar au fost și mai multe zile în care pur și simplu nu am reușit să mă motivez să ies din casă și să mă antrenez. A fost și o zi în care am vrut pur și simplu să renunț la cursa asta, dar am fost „scuturată” și mi-am revenit.

IMG_20150621_083605

Știu că regretele nu-și au sensul și încerc să mă concentrez pe ce urmează să fac, să îmi antrenez mintea să suporte inconfortul și durerea și să fie pregătită pentru orice. Așa am zis: anul ăsta Half Ironman-ul o să fie o cursă psihică, una motivațională, o cursă în care să îmi demonstrez încă o dată cât de puternici suntem, o cursă  educativă. Iar când o să fie greu o să îmi aduc aminte de primul meu triatlon și cât de bine m-am simțit atunci chiar dacă apa a fost extrem de rece și chiar dacă m-am împrăștiat pe jos cu bicicleta și sângele îmi curgea pe mână și picior.

 

1800017_10202113715918046_8119902658069866056_o

Anul trecut am participat la X-MAN ROMÂNIA ca și suporter al unui prieten care făcea și el pentru prima dată așa ceva. Am fost foarte entuziasmată. Mi-a plăcut așa de mult să fiu acolo. E o atmosferă faină și m-am simțit mândră să fiu printre oameni așa puternici fizic și mai ales psihic și să îi încurajez. Încurajările sunt foarte importante, așa că, dacă vrei să faci asta, ne vedem pe 27 iunie la Oradea. Mai multe detalii aici: http://www.xmanromania.ro/

 

 

 

 

Semimaratonul din Cluj: o cursă cu dedicație și un final epic

În ziua dinaintea cursei am început să îmi spun că singurul lucru care o să mă ajute în terminarea semimaratonului din cadrul Maratonului Internațional Cluj o să fie entuziasmul. De la ultimul semi de asfalt care a fost în octombrie, am alergat maxim 8km pe asfalt așa că nu mi-am făcut speranțe că o să-mi depășesc vreun record.

Înainte să mă retrag în dormitor am mai aruncat o privire pe facebook să văd cum stau și ceilalți colegi alergători cu entuziasmul și, cu părere de rău, am aflat ca domnul Cornel Mișca decedase în aceeași zi. Domnul Mișca a fost o sursă continuă de inspirație și motivare încă de când m-am apucat de alergat, acum doi ani. N-o să uit niciodată cât de mult curaj mi-a dat la Maraton Apuseni, unde am terminat primul meu semimaraton montan, o cursă cu dureri de genunchi de la început la final. Semimaratonul de anul ăsta i l-am dedicat dânsului. Odihnească-se în pace!!!

10457686_10201775118573324_5079105578718047715_o

Dimineața următoare m-am trezit cu mintea destul de goală. De obicei îmi fac multe griji. Ceva a fost diferit de data asta. Probabil să fi avut un impact major „cearta” primită cu vreo două zile înainte de la unul din prietenii mei. Mulțumesc, Ark. Aveam nevoie.

Așa era un frig afară și sufla un vânt…Ne-am aliniat la start pe la 9:10 și, după intonarea imnului și un scurt moment de reculegere pentru domnul Mișca, am pornit. Singurul meu plan era să mă bucur de cursă așa că am încercat să țin un ritm în jur de 6min/km și să alerg cât mai mulți kilometri fără să mă opresc. Nici n-am ieșit bine de pe Cluj Arena că am și început să simt dureri de gambe. Mi-am zis „asta e, mergem înainte!” Pe Eroilor l-am prins din urmă pe Dorin, un alergător din Alba Iulia, participant la toate edițiile maratonului din Cluj. Ne-am cunoscut la Făget Tour, anul trecut, și de atunci tot dăm unul peste altul pe la diverse curse și alergăm împreună. Mersi, Dorin, pentru companie și povești 🙂

ddd

Primii 11km au mers foarte bine apoi am început să simt un discomfort în talpă. Discomfortul ăsta încet, încet s-a transformat în durere și fiecare pas pe care îl făceam în alergare îmi dădea impresia de călcat pe cuie foarte ascuțite. După ce m-am oprit să îmi aranjez șosetele, Dorin a continuat și eu am rămas să alerg „singură”. Alergarea era prea dureroasă așa că am mers foarte repede. În tot timpul ăsta am întâlnit pe traseu oameni care mă încurajau. Unii mă știau, alții nu. Cineva mi-a zis: „hai aleargă, că n-ai venit până la Cluj să te plimbi! Hai că mai ai jumate!”. „Sunt la semi” îi răspund eu. „Ce? Încă mai poți vorbi și nu alergi?” Așa că am mai alergat vreo 100m 🙂 În timp ce continuam cursa prin Grigorescu, o văd pe prietena mea Iulia, înscrisă ca și voluntar, care mă aștepta cu brațele deschise. Am îmbrățișat-o și am mers mai departe. Mai aveam vreo trei kilometri. Era foarte frumos: soare, copacii verzi, flori și eu alergam în locul pe care îl numesc „acasă”.

Am simțit puțină iritare din cauză că știam că am așa de multă energie, dar durerea era aproape de insuportabilă. Am încercat să îmi transform iritarea asta care mai avea un pic și se transforma în lacrimi care probabil ar fi dus la un mic atac de panică. Așa că, am început să mă gândesc la oamenii care alergau în jurul meu și la poveștile lor. Nu le știam poveștile, dar era de ajuns să îi privesc ca să mă bucur pentru ei și pentru reușitele lor. Majoritatea suntem sportivi amatori, oameni care ne-am apucat târziu de sport, dar care am găsit în asta un refugiu, un mod de a ne cultiva voința, de a ne disciplina, de a ne stăpâni și evident, un mod de a fi mai sănătoși.

Eram pe podul Garibaldi când mă ajunge un domn și începe să mă încurajeze să alerg. Vine și mă ia de braț și nu vrea să mă lase să mă opresc. Mi-a spus că durerea nu contează. Dânsul tocmai se pregătea să încheie o cursă de 100km. Alergase împreună cu Tibi Ușeriu pe o parte de traseu. Mi-a spus că dacă mă opresc din alergat mă ia în brațe și aleargă cu mine. S-a uitat la felul în care alerg: „Alergi pe vârfuri. Bun.” Am intrat împreună pe Cluj Arena și în boxe se aude piesa We Will Rock You. Aveam dureri groaznice, dar eram extrem de entuziasmată. Susținătorii de pe margine făceau multă gălăgie și cu trei secunde înainte de finish m-a ajuns câștigătorul maratonului. M-am simțit bine să termin deodată cu el în atmosfera pe care a generat-o. Domnul de mai devreme a bătut palma cu mine și m-a lăsat în fața lui. A fost un final super. La finish era fosta mea colegă de serviciu, Ioana, care m-a îmbrățișat și felicitat.

11130234_10203403581843888_8920168570333773500_n

Suntem cu toții niște câștigători, fie că terminăm primii sau ultimii. Pentru că, în final, am câștigat lupta cu noi înșine și cu toți demonii personali care ne spun că nu putem, că suntem prea slabi și care sunt mari maeștrii în arta renunțării.

Drumul învingătorului e înainte! Nu renunțăm!

IMG_20150419_123845

1 Zi Împreună

Sub motto-ul „O Zi Împreună”, sâmbătă s-a dat startul Maratonului Aiud.

Eram la Maratonul Recunoștinței de la Roșia Montană 2014, când l-am cunoscut pe Levi. Atunci am aflat despre dorința lui de a alerga pentru cei care nu pot și despre proiectul lui „Maraton Aiud”, despre care găsiți mai multe informații aici. Este un proiect caritabil în urma căruia cei care beneficiază sunt copiii cu cancer și persoanele imobilizate în scaun cu rotile.
IMG_20150328_22273711110559_1597336677148866_8873857986128287833_o

Eu îl admir mult pe Levi pentru ceea ce face și pentru dedicarea de care dă dovadă. Îmi place și să contribui în folosul comunității, așa că n-am stat pe gânduri și m-am înscris la proba de semimaraton chiar după ce s-a dat startul la înscrieri.

Am așteptat cu mult entuziasm ziua Maratonului Aiud, dar uneori planurile sunt date peste cap și cu câteva zile înainte am contactat un virus. Deși se zice că scapi de viruși dacă alergi, am ales să îmi las corpul să se odihnească. Cu toate astea n-am vrut să ratez acest eveniment așa că m-am prezentat la start pentru a-i susține pe participanți și de a fi acolo, alături de oameni frumoși, cărora le pasă.

A fost un eveniment frumos cu oameni frumoși, un traseu despre care am auzit că a fost frumos. Mi-a plăcut mult doamna de la microfon care a făcut o atmosferă foarte frumoasă, iar în mod special mi-au plăcut medaliile. Abia aștept anul viitor să îmi iau revanșa și să adaug la colecția mea o medalie de la acest eveniment 🙂

Untitled

Înscrierea a fost gratuită, iar contribuția pentru cele două asociații sprijinite prin acest eveniment s-a făcut sub formă de donații. Încă se mai poate contribui, așa că, dacă vrei să sprijini acțiunea, o poți face în contul de mai jos:

                   Nume cont: Polgar Levente Ioan
                   Număr cont: RO19BRDE010SV38255670100

Felicitări Levi și felicitări celor implicați în organizare și la cât mai multe evenimente 🙂

Încă 104 zile

104 zile: atâtea mai sunt până la Xman Ironman Romania sau primul meu triatlon half-ironman (1.9km înot, 90km ciclism, 21.1km alergare)

Parca numai ieri era octombrie și mă înscriam la cursa asta, la care visam de ceva vreme. Și parca numai ieri îmi faceam planuri de antrenament. Au trecut cinci luni și sunt departe de a fi pregătită și într-o continuă luptă cu motivarea.

Cam asta am făcut în ultimele cinci luni:

Înot

Am făcut 37 de antrenamente de tehnică, forță și rezistență și m-am împrietenit și mai mult cu apa. Dar, 37 de antrenamente în 23 de săptămâni e foarte puțin. Am avut perioade în care n-am reușit să mă conving să merg la bazin și m-am folosit de orice scuză: trezire cu un nas un pic înfundat, un inbox „full” la muncă, vacanțe etc. Cu toate astea simt cât de mult am progresat. 2000m nu e o distanță care mă sperie, în schimb n-am nicio idee cum o să reacționez când în jurul meu o să fie peste o sută de înotători, toți grăbiți să termine…

Ciclism

Am făcut 9 antrenamente de spinning și o cursă scurtă, de 18km. Aici am probleme, mari probleme: am foarte puțini kilometri pe biță, mi-e frică de coborâri, mă simt inconfortabil cu bița prin oraș și cea mai lungă cursă a mea a fost de 60km cu urcări și pauze. Dar, mi-am luat bare transversale, suporți de biciclete 🙂

Alergare

Am făcut 4 semimaratoane, din care două trail, două crosuri trail, un cros în parc și un program de 24 de antrenamente pentru a-mi corecta tehnica de alergare. În mai, anul trecut, am început să am probleme cu genunchii din cauza alergatului pe călcâie așa că, schimbarea a fost musai. Odată cu schimbarea au venit și durerile….de gambe și am zis că dacă tot trec prin dureri să reduc și drop-ul la păpuci și să îmi lucrez mușchii într-un mod cât mai natural. A fost o perioadă cu puține antrenamente de alergare. Programul de 24 de antrenamente a fost unul solicitant fizic și psihic,dar simt că lucrurile încep să meargă mai bine. Săptămâna viitoare o să reîncep alergarea cu muzică. Abia aștept să îmi vină ipod-uțul. 😀

Pe lângă o motivare mai scăzută în ce privește antrenamentele am avut și probleme cu mâncatul sau mai bine zis cu gătitul dar, muncesc la prioritizare. Ieri am alergat primul semi de anul ăsta: Alba Iulia City Race. A fost o cursă frumoasă cu un traseu deosebit. Cu toate astea am simțit-o ca fiind cea mai grea cursă. Am simțit toate excesele de mâncare și lipsa antrenamentelor. A fost o cursă demotivantă și motivantă, în același timp. A fost demotivantă pentru că de-am lungul celor 21km m-am gândit de așa de multe ori să renunț la toate cursele și să îmi văd de treabă și motivantă pentru că am reflectat la gândurile ăstea și încă o dată mi-am reamintit de ce fac asta și cât de important e pentru mine.

Mai sunt 104 zile și mai am mult de muncă. 🙂
Suportul și încurajările sunt binevenite; replicile de genu „las-o mai moale”, nu.

Spor la antrenamente și să ne vedem la cât mai multe curse.
Cu drag,
Alex

10459086_346001038939713_341726080177087253_o

Azuga Trail Race

Plină de încredere, m-am înscris la Azuga Trail Race, la proba de 27km, după ce Marcela mi-a povestit despre cursa asta. Mi-am zis: „27km…un fleac”.

Dar după ce am „alergat” 3/4 dintr-un maraton montan cu dureri de genunchi am zis că nu mai vreau curse lungi cu dureri. Știam că am o sensibilitate la coborâri așa că am ales să alerg 10km și să mă bucur de cursă. Îmi doream mult să ajung acolo. Acum, privind în urmă, înțeleg și de ce 😉

Cu câteva zile înainte de cursă, pe pagina de Facebook a evenimentului a fost postat un anunț despre starea vremii: „vremea pentru ziua cursei se anunta rea, respectiv ploaie si vant.” Așa că am avut grijă să pun în bagaj muuuulte haine și să îmi stabilesc motto-ul cursei: „I’m singing in the rain….siiiiinging in the rain”

Ploaia a fost prietenoasă și ne-a însoțit pe drumul de la Cluj la Azuga. Ba chiar și în noaptea petrecută la Azuga a fost mereu alături de noi. Dimineața m-am trezit: afară ploua și sufla vântul cu putere. Am tras draperiile și am admirat ploia care curgea sub formă de perdele. Arăta frumos chiar dar eu trebuia să alerg pe vremea asta. Am tot sperat și am negociat cu ea să se oprească. În final, mi-am luat echipamentul format din bluză de corp, bluză de iarnă și geacă de ploaie și am ieșit de vreo două ori să verific dacă chiar e frig. Chiar era.

Am părăsit Vila Nina (dacă aveți drum prin Azuga, v-o recomand) și ne-am urcat în mașina cu încălzire în scaune :)) Ajunși la start, ne-am cam fâstâcit în a părăsi scaunele care îți încălzeau posteriorul și care făceau ca vântul și ploaia să nu mai conteze. Dar, ne-am făcut curaj și am ieșit și ne-am alăturat alergătorilor zgribuliți, ascunși sub ceva copertină. Alături, un cățel mic și guraliv lătra la unul mare, cu geacă de piele. Cățelul mare nici nu-l băga în seamă. Cineva din organizare amenință un alergător echipat în pantaloni scurți că n-o să fie lăsat să pornească. La 10 fără 10 suntem toți la start și ni se verifică echipamentul. Vremea era serios de capricioasă. Se anunță vânturi puternice pe sus. Dar nu conta: toți cei peste 300 de curajoși eram acolo cu un scop și vremea nu avea nicio șansă să ne oprească.

La 10 fix s-a dat startul. Am alergat ca un ursuleț cu toate hainele ălea pe mine. După 2km voiam să renunț măcar la o bluză. Dar, a venit repede urcarea pe pârtia Sorica și am fost recunoscătoare pentru fiecare bucățică de material de pe mine. A fost o urcare de câțiva kilometri, o urcare grea și interesantă: la început se auzea muzica de la start și puțin vânt. Cu cât urcai, auzeai tot mai tare vântul care voia clar să fie băgat în seamă. Așa că mi-am pus gluga incomodă în cap, pentru că aveam deja căciula udă și începea să fie frig. După 3.5km mi-a fost sete. Nu mi-am cărat apă cu mine pentru că pe harta primită apărea un punct de hidratare. Am ajuns în vârf, pe la kilometrul 5 și nici urmă de punct de hidrateare. „nu-i nimic”, mi-am zis, „o fi la kilometrul 6”. Am continuat să alerg. Ceața era tot mai deasă și oamenii tot mai rari. Am reorientat niște oameni pierduți la un moment dat și apoi m-am afundat și mai tare în ceață. La un moment dat eram doar eu, alergând prin munți, prin ceață, prin vânt și ploaie. Și mi-era puțin frică, dar era așa de fain. S-a terminat cu ceața după ce am ajuns în pădure și odată cu ceața s-a risipit și orice gând de a bea apă înainte de finish. Coborârea prin pădure a fost superbă: frunze de toate culorile, copaci, noroi și, cel mai important, nicio durere 🙂

Untitled

La ultimii câțiva metri din coborâre mi-aș fi dorit să am bețe, dar  m-am descurcat și după ce m-am trezit pe asfalt am chiar sprintat :D. Am terminat pe locul 40 din 72. A fost o cursă super :D, iar morala cursei ar fi „cu cât lucrurile sunt mai complicate, cu atât sunt mai frumoase și te fac mai puternic și mai recunoscător.”

Primul meu triatlon: Florești

Avem vise, ne facem planuri, ne setăm obiective și apoi începem să muncim.

Cu siguranță nu aveam nimic legat de vreun triatlon în planul meu pentru anul ăsta. Tocmai l-am terminat pe primul așa că fie sunt nerăbdătoare, fie sunt mult mai puternică și mai determinată decât credeam.

Când am văzut că se organizează triatlon în Florești abia începusem să merg la antrenamente de înot, nu aveam o bicicletă MTB și făcusem o singură tură prin Mai, pe dealurile din Cluj cu o bicicletă împrumutată. Asta nu m-a împiedicat să mă înscriu. Mi-am cumpărat rapid bicicletă, am mers cât am putut de des la înot și am făcut și un antrenament de simulare. M-am înscris la proba hobby (750m înot, 18km MTB, 5km alergare) pentru că eram cam nesigură la partea de MTB.

Mi-am comandat și trisuit (pentru cine nu știe, e un costum special pentru triatlon care se folosește la toate cele 3 probe). Deși era prima mea participare am vrut să mă simt ca un adevărat triatlet. Înainte de triatlon am testat costumul pe biță și la înot ca să mă asigur că nu am surprize în ziua concursului. Și am făcut ceva înainte de concurs ce mi-aș fi dorit să nu fac: marți am ieșit cu colegii de la muncă la antrenamentul pentru Crosul Companiilor și am purtat pentru prima dată noii mei păpuci de alergare minimaliști. Gambele mele n-au fost pregătite pentru asta așa că m-am trezit cu niște dureri de abia umblam și de fiecare dată când mă întorceam noaptea în pat mă trezeam din cauza durerii. Nu e prima dată când am dureri de gambe așa că am apelat din nou la benzile kinesio și de data am mers la Mens Sana. Mi le-au pus joi seara și vineri la prânz eram aproape ca nouă.

Am fost foarte emoționată înainte de triatlon. Joi seara mi-am făcut lista cu tot ce am de luat cu mine pentru fiecare probă. Am avut grijă să includ și agrafa care urma să asigure un „look” ok pentru pozele de la proba de alergare :)) Vineri seara, după ce mi-am ridicat kitul de participare am început să îmi fac bagajul pe probe. A fost o săptămână friguroasă și ploioasă așa că mă așteptam să fie noroi. Mi-am pus în rucsăcel și instrumente pentru deznoroit bița.

fl

Am verificat și reverificat totul și plină de emoții m-am dus spre dormitor având în gând sloganul triatlonului: „Apa, fie ea din baltă sau din cer, e prietenul meu. Iubesc noroiul. Care durere de gambe?”. Emoțiile nu prea m-au lăsat să dorm.

A venit și ziua mult așteptată. Pe la ora 8 când am ajuns nu era foarte multă lume încă și era foarte frig. Am mai vorbit cu unul altul. Unii m-au recunoscut de pe la alte concursuri și au intrat în vorbă cu mine. M-am întâlnit cu colegi de la cursurile de înot. Familia sau prietenii nu sunt fizic alături de mine la competițiile la care particip, dar încep să mă simt ca într-o familie și printre prieteni în grupul de sportivi. Mi-am luat numărul, mi-am instalat bița în tranziție, mi-am aranjat lucrurile. La ședința tehnică ni s-a spus să verificăm apa și dacă considerăm că e prea rece putem să nu facem proba de înot, dar atunci o să începem proba de biță după ce iese ultimul din apă. Perfect, mi-am zis. Toată lumea care nu intră în apă o să aștepte până termin de înotat. Mi-am încheiat costumul de neopren și am intrat să testez apa. Brrrrrr ce rece era. Am ieșit rapid afară cu mâinile și picioarele înghețate și am hotărât instant că renunț la proba de înot. Dar un alt participant m-a încurajat să nu renunț și mi-a încheiat costumul la loc. Mersi mult, Marius 🙂 Cu siguranță mi-ar fi părut rău 😉

Am intrat în apa rece ca gheața și am început să înot. Apa era prea rece și nu am îndrăznit să bag capul în apă. Am înotat un fel de craul cu capul afară și broscuță. La un moment dat mi-am dat și ochelarii jos. Am zis că măcar să mă bucur de priveliște. Pe la mijlocul turei simțeam că nu mai pot să mă mișc și mi-era greu să respir. M-am uitat în jur după cineva să mă salveze. Hidrobicicleta era destul de departe și mi-am zis că mai bine înot până la final. Și am înotat și am ajuns la final, fără să fi reușit să fac pipi în apă (se pare că am o problemă să fac în neopren). A fost fain să îmi aud numele 🙂 Mulțumesc celor care m-au încurajat.

Am ajuns în zona de tranziție și abia respiram, eram amețită și nu reușeam să îmi găsesc bița. Mi-am amintit că aveam o sticlă verde și m-am uitat după ea, doar că erau mai multe cu sticlă verde. În final am găsit-o. Mi-am tras neoprenul jos, m-am șters, mi-am pus ochelarii, casca, mănușile, mi-am dat cu protecție solară pe față și când să îmi pun numărul 9 constat că e prins invers pe elastic. La naiba. Nimeni n-are nimic de tăiat. Alerg din tranziție cu numărul invers și la final îl văd pe Radu și îl rog să mă ajute. Încearcă cu mâna, cu dinții, în final reușește să rupă elasticul și îl prinde corect. Mersi mult, Radu, pentru ajutor. Am pierdut deja câteva minute. Mă urc pe biță și încep să pedalez. E foarte greu. Încă nu mi-am revenit după înot și abia respir. Ajung în deal și constat că nu e noroi. Perfect. Urmează cea mai lungă urcare. Ajung în vârf, lângă o pădure și decid că e momentul să fac pauză de pipi. Costumul de triatlon nu e foarte prietenos când vine vorba de asta. Pierd alte minute bune. Când ies din pădure nu mai e nimeni în jur. O iau pe unde mi s-a părut că îi văzusem pe ceilalți că o iau și aud din spate pe cineva care strigă că n-o iau bine. Mă înorc și începe o coborâre. Nu prea mă simt confortabil la coborâri. Merg foarte încet. Apoi îmi pică lanțul. Un alt concurent se oferă să mă ajute, dar îi zic că mă descurc și m-am descurcat. L-am pus repede înapoi deși era blocat. Urmează o porțiune foarte faină cu pădure și poienițe. Eram singură și mă simțeam fericită. Am ieșit de tot din pădure și în jur se vedeau dealuri și în depărtare, alți concurenți. Deasupra erau corbi, mulți corbi. Unii știți că am eu ceva cu corbii :). Scoteau tot felul de sunete. M-am simțit în siguranță. Apoi eram în vârful unor dealuri. Doar dealuri în jur și nimeni. Au urmat câteva coborâri pe care am hotărât să nu risc și m-am dat jos de pe biță. Am ajuns în sat și la ultima coborâre am prins viteză, iar în ultima curbă, roata mi-a derapat și m-am trezit pe burtă. M-am ridicat rapid. Un tip de pe margine a venit să mă ajute. Îmi curgea sânge din genunche și cot, eram plină de praf. Mi-a turnat niște apă pe răni și mi-a pus lanțul. Mersi mult de ajutor.

www

M-am urcat pe biță și m-am apropiat de tranziție unde din nou mi-am auzit numele de foarte multe ori și m-am simțit foarte încurajată. Mi-am lăsat bița, mi-am schimbat păpucii și mi-am spălat sângele care îmi ajungea la șosete și degete și am început să alerg. Văd la un moment dat ambulanța care avea grijă de o altă concurentă pe care o cunoșteam. Mă opresc, o întreb dacă e bine. Îi întreb pe cei de la ambulanță dacă au ceva la îndemână să îmi pună pe răni, dar nu prea aveau așa că îmi continui alergarea. Pe traseu mă întâlnesc cu Horațiu de la Runners Club care mă întreabă dacă am vrut să îmi asortez picioarele cu benzile și mă încurajează. Apoi dau peste Doru care îmi zice că e mândru de mine și că abia așteaptă să citească despre triatlon pe blog. La mijlocul traseului sunt fetele vesele și cele mai tari suportere. Mersi Iulia și Monica pentru încurajări. Ajung la finish și sunt foarte happy. Am terminat primul triatlon. Sunt triatletă. Yeeeeeeeiiiiiii

tri

Stau să încurajez lumea, cunoscuți, necunoscuți – încurajările sunt foarte importante. Un „bravo”, un „hai că poți”, aplauzele pot să facă minuni. Trec și pe la ambulanță să mă bandajeze. Mulțumesc mult de ajutor.

Se termină concursul și ne strângem să mâncăm și pentru premiere. Începe ploaia. La fix. Mersi Cosmin pentru magie 😉

Îmi plac premierile. Îmi place să văd ce fel de oameni sunt cei care câștigă și îmi place să îmi imaginez că într-o zi o să fiu și eu pe podium. Nu credeam că o să se întâmple la primul triatlon așa că am fost foarte surprinsă când mi s-a strigat numele și am luat locul 2 la categoria mea. Am fost foarte happy. Apoi mi-am zis că de fapt am luat locul 2 din două persoane. Apoi mi-am revenit: „îți dai seamă că doar două persoane au avut curaj să participe și tu ai fost una din ele!!!”

15010864472_ae04a6ca8c_o

Felicitări organizatorilor și voluntarilor. Ați făcut o treabă foarte bună. Deja abia aștept să particip la următoarea ediție.

Și Ark, mersi pentru microb 😉

Sunt foarte mândră de mine. Știu că atâta timp cât îmi doresc ceva și muncesc pentru acel lucru, el devine realitate. Asta e și ceea ce vreau să promovez: Visați! Ieșiți din casă și munciți pentru visele voastre! Deveniți puternici!

Primul meu maraton: Via Maria Theresia

Fiecare alergător are o poveste și câte o poveste despre fiecare eveniment în care cucerește noi culmi. Asta este povestea primului meu maraton.

Când am făcut primul meu semimaraton, în aprilie, îi ziceam unui alergător din București, care mă chema să alerg la Maratonul București în octombrie, că: „anul ăsta nu alerg maratoane”.

Apoi mi s-a zis despre Via Maria Theresia într-o perioadă în care nu alergam foarte mult din cauza unor probleme la genunchi. Timpul a trecut, durerea a trecut, eu am mai făcut câteva schimbări la tehnica de alergare și m-am înscris bucuroasă la proba de semimaraton. Dar, într-o zi, Ark, cel care mă susține, sprijină, încurajează, învață, îmi zice: „nu te bagi la maraton să-l facem împreună?” Am trecut prin toate scuzele: că nu pot, că nu sunt pregătită, că nu m-am antrenat destul, că e doar la o săptămâna de primul meu triatlon…Și cum mi-e greu să spun nu provocărilor care îmi testează limitele („deci când am citit „maraton” mi s-a pus un nod mare în stomac și i`m all excited and I can`t breath”) le-am trimis organizatorilor un email să îi rog să îmi modifice proba.

Mai erau 2 săptămâni până la maraton și eu alergasem maxim 10km în ultimele 3 luni și maxim 21km în general…Nu mai aveam  mult timp așa că am zis că fac o tură de 20km de antrenament și apoi antrenamente scurte. Într-o super călduroasă zi de duminică, am așteptat să apună soarele și am ieșit să îmi fac „the long run” cum i se mai zice. După primul kilometru eram obosită deja. Pe la kilometrul cinci am observat că aplicația de tracking nu înregistrase nimic. Au început conversațiile mentale despre cum mai alerg un pic și îau autobuzul și merg acasă. Și am tot alergat câte un pic până m-am convins că nu pot renunța și mi-am setat să alerg fix 2 ore. La 2 ore m-am oprit și aveam puțin peste 20km făcuți. Mi-am zis: „Hm, a putea alerga un semi în sub 2h”. Cursa asta mi-a dat multă încredere. Dacă n-aș fi reușit să fac asta aș fi intrat în cursă cu un handicap psihic destul de mare.

Și cum orice echipă are tricou, motto etc m-am tot gândit și ăsta a fost rezultatul de care sunt foarte mulțumită. E design propriu :P. Dacă vrea cineva poza, pot să o trimit. Motto-ul ales a fost: „Together we can go far. 42.125km far and then even further”.

10595854_10202015617225640_174870099_n

În ziua dinaintea maratonului am urcat sus la Piatra Fântânele, la sediul Tășuleasa Social pentru a ne ridica kiturile și pentru a participa la ședința tehnică. E foarte frumos acolo și e foarte frumos ce fac toți oamenii ăștia de la Tășu. Good job!!!

Sâmbătă dimineața, după o noapte în care n-am reușit să dorm mai deloc, ne-am trezit la 3:50, am mâncat, am băut un pic de cafea și am pornit din Bistrița spre punctul de întâlnire de unde urma să fim preluați de autocare și microbuze și duși la start, în Cariera de Sulf din Munții Călimani. Am ajuns după o oră jumate și era așa de frig brrrrrr. Nu eram pregătită pentru frig. Avem pantaloni 3/4 și tricou….

La 9 s-a dat startul.

11

Planul meu era să mă plâng cât mai puțin. I-am zis lui Ark că sper să nu ajungem să ne urâm până la finalul cursei. Am început cu 2km de urcare. Primul kilometrul mi se pare cel mai greu din cauza urcării, din cauză că încă nu sunt foarte încălzită și încep să mă gândesc la cât de greu mi-e deși abia am început și  îmi vine să renunț etc…Am trecut cu bine de pragul psihic de 1km și fără să mă plâng; cel puțin nu cu voce tare. Peisajul era foarte frumos.

22

Și era destul de friguț acolo în vârful muntelui și mai venea și câte un vânticel și traseul era ca la munte: denivelat, cu pietre, iarbă, crengi…De câteva ori am călcat puțin într-o parte și m-am trezit că încep să mi se blocheze genunchii. Nu prea era momentul pentru dureri de genunchi…Eram pregătită pentru dureri de gambe sau orice alt fel de dureri, dar nu de genunchi. Pe la kilometrul 15 deja durerile erau destul de mari și aproape nu mai reușeam să alerg. Am avut gânduri foarte multe de a mă opri la finish-ul de semimaraton. La unul din punctele de control cineva chiar a glumit că ne dă număr negru (culoarea pentru semi). Aveam totuși un motto stabilit și oricât de dureros ar fi fost intenționam să continui. Am trecut de 21km și îmi era tot mai greu, mai ales în coborâri. Nu mai alergam deloc. Înainte de următorul punct de control nu mai puteam să îmi îndoi unul din genunchi și mi s-a sugerat să renunț. Am zis NU, chiar dacă continuând s-ar fi putut să fac mai mult rău. (la final mi s-a zis că oricum nu m-ar fi lăsat să renunț)

Ideea renunțării o aveam deja în cap de mult. Odată spusă cu voce tare, a început să se audă tot mai tare în capul meu. Am trecut de punctul de control, au urmat câteva coborâri și o voce îmi urla să mă întorc și să le zic că renunț și o alta îmi amintea că tre să urc ce am coborât…Au urmat dialoguri mentale despre renunțat și mi-am zis că dacă renunț acum n-o să mai ajung să fac asta niciodată. Odată ce am renunțat it is over. Apoi m-am gândit la toate lucrurile la care am renunțat de-a lungul timpului și la care nu m-am mai întors niciodată. Toate astea combinate cu disperarea că nu puteam alerga mi-au dat o stare ciudată și au început să îmi curgă lacrimi și să încep să plâng doar că odată cu plânsul, atunci când fac sport, vine și senzația de sufocare, panică. A trebuit să mă opresc, să respir. Partenerul meu mi-a luat rucsacul din spate și a insistat să inspir/expir pe gură. Am început să mergem încet. Mi-am revenit. Am început să mai glumim, să fiu certată din cauză respiratului (btw, thanks for that) și încetuc (foooarte încet) să mergem mai departe.

Era frig și mi se umflaseră degetele de la mâini așa că îmi luasem șosetele de rezervă în mâini. L-am auzit apoi pe domnul Alexandru Loghin strigând din partea de jos a buclei: „Alexandra, bravo fată! Tot înainte!” Apoi a venit ploaia. Ne-am pus pelerinele pe noi și am continuat. La penultimul punct de control am fost păcăliți că mai urmează o urcare și apoi 10km de coborâre lină. În realitate au fost multe urcări nu foarte ușoare, multe coborâri abrupte, ploaie, vânt, noroi, multe înjurături și cu vreo 6km înainte de finish s-a întâmplat ceva ciudat: am scăpat de dureri și m-am umplut de energie. Nu mai aveam răbdare să mai stau în cursa asta și voiam să ajung odată la finish. Apropo, Mihai, nu am numărul tău în agendă și nu știu care Mihai ești, dar mersi pentru mesajul de încurajare. A venit la timp. Și am alergat din nou. Când am ieșit din pădure și se vedea finish-ul, a început agitație mare: sirene, aplauze, gălăgie. Ark a alergat înainte, a trecut finish-ul și m-a așteptat aplaudând. Ne-am îmbrățișat. Gata!!!! Am făcut-o și pe asta.

Multe mulțumiri Tășuleasa Social pentru tot ce ați realizat, voluntarilor, celor care ne-ați încurajat.

Și mulțumirile speciale merg spre Ark care și de data asta a fost alături de mine în timp ce îmi depășeam limitele. Mersi că ai încredere în mine, pentru tot ajutorul și sfaturile.

 

 

Cum am ajuns eu înotătoare

Totul începe cu un vis…

Unele zile îți rămân bine întipărite în memorie și le retrăiești de câte ori îți amintești de ele. Cam așa e cu ziua în care am învățat să înot. Era prin ’96 când am mers la Someș împreună cu tati, bunicu, fratele meu și „iubitul” meu Roby (aveam 10 ani, da?) Și Roby a fost cel care m-a ajutat să reușesc să nu mă scufund și să înot. Înainte  să „îmi dau drumul” îmi amintesc de o fază drăguță în care mă ținea de mâini și eu dădeam din picioare și la un moment dat m-am panicat și i-am tras slipul jos :))))

Îmi amintesc și acum ce simțeam când înotam „înceeeeeet, înceeeeet” (cei care fac antrenamente cu Laci știu) să nu se audă deloc apă când dădeam din mâini și picioare și soarele apunea și era foarte fain…cine s-ar fi gândit că peste 18 ani cineva o să îmi zică în timpul antrenamentelor: „înceeet, înceeeet, fără stropi…”

image19

Eram în facultate când am auzit prima de Traversarea Tarniței și deși înotam pe atunci stilul brotăcel și mă simțeam confortabil în apă atâta timp cât nu mă stropea nimeni pe față sau nu mă băga cu capul sub apă…mi s-a părut atunci o chestie faină și realizabilă :)) Habar n-aveam eu cum e cu înotatul atunci 😛

Au trecut mulți ani și prin 2010 mi-am făcut abonament cu 10 intrări la bazinul de la Babeș. În aproape un an am fost de 5 ori și înotam în continuare stilul brotăcel.

Perioada 2011-2012 mi-am petrecut-o în America și fiindcă 3-4 nopți pe săptămână stăteam la un hotel cu piscină destul de mare mergeam și înotam câte jumate de oră aproape în fiecare seară.

În decembrie 2013 mi-am făcut iar abonament la Babeș cu 10 intrări și am continuat cu stilul brotăcel spunându-mi de fiecare dată că trebuie să îmi găsesc un antrenor. Deși îmi trecea prin cap gândul să vorbesc cu unul din antrenorii de pe marginea bazinului, mă descurajam de fiecare dată când îi auzeam că strigă: „la mine nu strigă nimeni, CLAR!” Nu m-am gândit că trebuie să strige pentru că atunci când ești cu capul sub apă auzi mai greu…eu nu băgam capul sub apă niciodată…de unde era să știu?!?

Timpul a trecut, mare am crescut…și la un moment dat am început să îmi doresc să devin triatlet…și cum nu se poate fără înot, am cerut sfaturi de la cei de pe grupul de alergători din Cluj. Se știe că foarte mulți care aleargă mai practică și înot sau mai fac ei ceva sport pe lângă 🙂 Toată lumea mi l-a recomandat pe Laci. Bun, aveam acum un nume, o locație…îmi mai trebuia și curaj să merg…După ceva timp, vorbind cu unul din prietenii mei despre înot, am aflat că mergea și el la același antrenor și mi-a propus să merg cu el dimineață să mă prezinte.

Pe 17 iunie m-am dus la prima oră de înot. „Mă numesc Alexandra și asta este prima lecție de înot” – cam așa m-am prezentat 🙂 Exersasem în seara dinainte expiratul în apă cu ochelarii de înot și a mers foarte bine. Așa că atunci când mi s-a zis să fac bule m-am băgat încrezătoare cu capul în apă. După ce am văzut că din ceva motiv în bazin toată apa îmi intra pe nas de cum mă scufundam, m-am enervat un pic și am zis că nu mă las. Am băut câtă apă a fost nevoie și am ajuns să chiar fac bule.

După a treia lecție de înot am participat ca și spectator la Xman România și am văzu ce înseamnă să înoți și abia atunci am realizat cât de mult am de muncit. Am început să merg aproape zilnic la bazin și m-am înscris la Traversarea Tarniței la 1.5km. Au urmat multe antrenamente, am avut zile mai bune, mai proaste…Cel mai mare șoc a fost când am făcut antrenamentul de simulare a triatlonului, dar mi-am revenit și am muncit și mai mult.

Mi-am cumpărat costum de neopren și am ieșit pentru prima dată în lacul din Florești unde se ține anul ăsta prima ediție a Triatlonului Florești. N-am prea înotat eu atunci foarte mult. Am dat vina pe apa rece, pe faptul că eram prima dată în open water, în neopren etc…La următoarea ieșire pe lac, chiar la Tarnița, deși am înotat vreo 2km mi-a fost foarte greu/frică să înot continuu și am găsit din nou ceva pe ce să dau vina: posibilele ambarcațiuni cu motor, ochelarii aburiți…Am fost foarte nervoasă în seara aia. După ce am ajuns acasă cred că am plâns vreo oră…

Am continuat antrenamentele pentru Traversarea Tarniței și în zilele dinainte eram suprinzător de liniștită (așa ceva nu mi s-a mai întâmplat) Aveam două obiective: să înot continuu și să nu termin ultima.

A venit și ziua cea mare. M-am trezit la 6 dimineața, am luat-o pe Marcela (care by the way, face niște desene super tari…o să le tot vedeți pe tricourile de la diverse competiții) și am pornit. Cred că am ajuns primele la Tarnița 😀 Mi-am luat kitul, am mai schimbat impresii cu unii alții, am făcut poze, am pozat (am avut 2 fotografe pe lângă mine. Mersi Marcela și Sabina pentru poze. Am prima mea cursă de înot foarte frumos documentată datorită vouă)

La 10 fără 10 am intrat în apă, am făcut niște bule, am înotat puțin și mi s-a părut că am totul sub control…Apoi s-a dat startul și toată lumea a început să se grăbească și să agite apa…și eu așteptam să se liniștească să pot porni…Și am pornit, am băgat capul sub apă de vreo 2 ori și am trecut la stilul brotăcel…Primii 750m au fost o combinație de craul, brotăcel, ridicat capul și orientat în spațiu, îndepărtat de balize, apropiat de balize…Ultimii 750m mi-am revenit și am înotat până la final având ața de care erau legate balizele drept ghid. După 39min și 13 sec am ieșit din apă cu unul din obiective îndeplinite și din păcate nu cel cu înotatul continuu…

Oricum, sunt mândră de mine că am făcut asta. Urmează multă muncă fizică și multă muncă psihica pentru că la anul vreau să particip la proba lungă. Dar, până atunci urmează câteva triatloane care încep în lacuri și unde nepanicatul și viteza contează.

A fost foarte fain la Traversarea Tarniței. A fost foarte fain organizat și am întâlnit oameni foarte faini. Ne vedem anul viitor 🙂 mai bine pregătiți de înotat.

Untitled

 

 

 

Cum rămân motivată

Sunt încă la începutul drumului de triatlet amator și ca în orice altă activitate aflată la început există mult zbucium interior. Deși știu răspunsurile la întrebări încă mă mai întreb: de ce fac asta? ce vreau să demonstrez? de ce nu pot avea o viață normală?

Sunt zile în care mă mobilizez mai greu, zile în care mi-e greu să mă ridic din pat, zile în care antrenamentele sunt mai grele, zile în care sunt nervoasă pe mine pentru că nu-mi iese așa cum vreau, zile în care abia merg sau abia mă așez…Dar sunt și zile în care îmi depășesc recorduri, zile în care mai adaug distanță la antrenamente, zile în care respir cu ușurință, zile în care merg mai departe.

Cum rămân motivată?

Păi, în primul rând mă gândesc la obiectivul propus, transformat în vis și la faptul că visele mereu devin realitate atâta timp cât sunt dispusă să muncesc pentru ele.

Apoi, îmi place tare mult să citesc poveștile altor sportivi care mereu îmi reamintesc că nu sunt singură în asta și că toți am început de undeva. Poveștile lor îmi dau curaj. Și simt că am nevoie de multă încurajare, mai ales acum la început. Nu sunt foarte multe persoane în jurul meu care mă încurajează. Faptul că nimeni din familia mea nu înțelege ce fac și de ce fac și că de multe ori, poate inconștient, mă descurajează, mă întristează uneori, dar asta este, știu că e greu să înțelegi ceva fără să treci prin experiența respectivă.

O altă chestie care mă motivează e admirația celor din jur și faptul că sunt oameni care încep să îmi urmeze exemplul. Și nu mă refer la triatlon, ci la un stil de viață sănătos care conține mișcare și alimentație sănătoasă.

Mă motivează și faptul că am pe cineva cu care pot împărtăși experiența, care înțelege prin ce trec și mă susține.

Și un alt lucru foarte important e progresul. E foarte motivant să văd în fiecare zi cât de mult progresez 🙂

Am așteptări mari de la mine. Știu că pot. Iar atunci când vă zic că nu mai pot, mai pot, dar simt nevoia să mi se reamintească faptul că pot 🙂 Când sunt singură, mă descurc eu cumva. Găsesc eu ceva citat motivațional care să îmi țină mintea ocupată 😉

 

10320356_10201615941393994_9017358282662026107_n