El Camino, partea întâi

Am fost, am văzut, am trăit

Santi2015-2

Am ajuns sâmbătă seara în Zaragoza. Urma să rămânem aici peste noapte și dimineața să plecăm devreme spre Pamplona, de unde urma să ne începem călatoria. Cu ajutorul tehnicii, am reușit să ajungem la cazare. Aici am descoperit că în carțile românești de identitate nu este trecută data nașterii – cel puțin nu într-un mod evident. Am mâncat ceva, mi-am făcut un inventar al lucrurilor (pentru a putea la finalul călătoriei să trag concluzii legate de câte chestii inutile am avut cu mine) și m-am pus la somn.Santi2015-9

Ziua 1

Drumul cu trenul până în Pamplona a fost plin de emoții. Nu eram singurii pelerini din tren. Ajunse în Pamplona, am încercat să găsim drumul, dar…niciuna nu era prea bine documentată. Ne-am urcat în primul autobuz așa cum a făcut toată lumea și într-o spaniolo-italiană i-am spus șoferului și i-am arătat pe hartă unde vrem să ajungem. Nu știm ce a înțeles, dar după vreo jumătate de oră ne-am trezit de unde am plecat. I-am mai explicat o dată și ne-a mai luat într-o tură și ne-a zis unde să coborâm. De acolo, din nou, cu ajutorul tehnicii, am ajuns în zona pe unde trecea Camino. Mi-am luat scoică de pelerin pentru a mi-o agăța pe rucsac. Ne-am imaginat noi de unde o să ne luăm pașapoartele, dar în final am ajuns să întrebăm la Centrul de informații pentru turiști de unde am fost direcționate spre unul din Albergue pe lângă care chiar trecusem și cu care făcusem și o poză. Ne-am luat pașapoartele.

begin

A început ploaia. Partenera mea și-a uitat pașaportul în Albergue și s-a întors după el. S-a făcut ora 14 și s-au golit străzile. Am găsit un magazin deschis de unde am luat ceva de îmbucat. Am pornit pe drum. În sfârșit!!! Am ajuns din urmă două fete. Erau vesele și fără bagaje. Au ales să le expedieze până la următoarea oprire, împreună cu pelerinele de ploaie, acte… Când au aflat că suntem din România au exclamat cu bucurie „neighbors” și au bătut palma cu noi. Noi eram mai odihnite așa că le-am zis „Buen Camino!” și le-am lăsat în urmă. În urmă am lăsat și Pamplona și am început să urcăm spre Alto del Perdon, fiecare în ritmul ei.Santi2015-30

Din când în când mai ploua. Din când în când mai treceam pe lângă cineva sau cineva mai trecea pe lângă noi. Am întâlnit oameni care umblau sau care bicicleau. Celor de pe bicicletă părea că le e mai greu. Am ajuns la o cruce, unde era și o băncuță și am întâlnit o doamnă din America. Cred că avea vreo 70 de ani. Părea destul de obosită. Rămăsese și fără apă și eu aveam destulă așa că i-am dat ei apa din una din sticle. Era pentru a doua oară pe Camino. Am continuat drumul și în prima localitate, ne-am oprit scurt la un Albergue să mâncăm ceva. Doamna de mai devreme a apărut și ea și s-a așezat la o masă alăturată. Ne-a zis că vrea să se așeze undeva în Spania. Încă nu era hotărâtă unde. Am mâncat un sandwich vegetarian și o supă de legume și ne-am văzut de drum. A apărut și un curcubeu la un moment dat. Eram așa de entuziasmată și încă nu-mi venea să cred că fac asta. Rucsacul care mi se tot bătea de bazin mă aducea mereu la realitate.

Santi2015-41

Am ajuns sus, la Alto del Perdon, am admirat priveliștea, ne-am făcut niște poze și am început coborârea.

Santi2015-49

Odată cu ea a început și disconfort în genunchele drept. („Bine că mi-am lăsat acasă genunchera…nu-i nimic…o să îmi cumpăr una de aici…„) Soarele deja se pregătea să apună așa că am ales să înnoptez în Uterga. Am ajuns la Albergue, unde am fost întâmpinate cu apă și măsline și am primit ștampila pe pașaport. Am făcut un duș, am spălat hainele, am stat, am aranjat lucrurile pentru ziua următoare, am mâncat și m-am pus la somn entuziasmată la gândul că urmează o nouă zi pe Camino.Santi2015-63

Ziua 2

N-am dormit prea mult sau prea bine. Deși era liniște m-am trezit de multe ori. Pe la 7 dimineața am cedat și am zis că mă pregătesc de plecare. Era încă întuneric. Mi-am strâns lucrurile, mi-am atârnat hainele încă umede de rucsac și am luat micul dejun. Am așteptat-o și pe partnera mea să mănânce și am plecat împreună chiar când se crepa de ziuă. Am trecut pe lângă un migdal, dar nu mai văzusem unul așa că am desfăcut o migdală, m-am uitat la ea, am mirosit-o și am aruncat-o.

În prima localitate ne-am despărțit. Eu voiam să o iau pe drumul mai lung (cu vreo 2km) pentru a ajunge la o biserică foarte veche. Înainte să ies din oraș am găsit o plăcuță pe care scria că biserica lunea este închisă. Am ales să merg să-i văd totuși exteriorul. Pentru prima data pe Camino, mergeam singură. O vreme n-am găsit pe nimeni pe drum. Recunosc, au fost momente în care mi-a fost frică. Eram singură cuc și încercam să mă gândesc că fac ceva ce îmi doream de mult, că îmi trăiesc visul. Am trecut pe lângă plantații de ardei. Am auzit un câine și mi s-a făcut frică. Am trecut pe lângă el, dar n-avea nicio treabă cu mine. M-am oprit la Biserică. Am stat puțin acolo și mi-am văzut de drum. Cerul se înnora tot mai tare…

Santi2015-78

Gata de drum!

Nu mai e cale de întoarcere acum…plec! Plec pe Camino de Santiago. Sâmbătă, la ora 18:50 îmi iau zborul pentru a-mi mai împlini un vis. Sunt ca un copil. Mă gândesc cu așa mult entuziasm la plecare. Bagajul e cam gata, dar încă mai găsesc câte ceva în el la care pot să renunț. Cei care au fost deja pe Camino spun că avem nevoie de așa puține…Vreau să îi cred. La fel simt și umerii mei și spatele meu. Parcă trăiesc în vis. Doar job-ul și problemele zilnice mă mai ancorează în realitate.

Ultimele săptămâni au redeschis pentru mine o lume magică; o lume în care totul este posibil, în care totul este conectat. Am parte de experiențe tot mai interesante și de oameni prin care învăț și mă cunosc, sau învăț să mă cunosc 🙂

Ultimele săptămâni n-au fost ușoare. Sunt într-un carusel de emoții, gânduri și reacții pe care nu le mai țin în frâu. Dar, sunt recunoscătoare că am alături oameni care înțeleg asta și sunt alături de mine și au răbdare.

Încă nu m-am hotărât de ce vreau să fac drumul ăsta: poate e doar experiența călătoriei cu toate surprizele și provocările ei, poate simt nevoia să fug în lume, poate sunt doar fascinată de poveștile celor care au fost deja, poate cred că o să mă ajute să îmi găsesc pacea și echilibrul, poate are legătură cu limite fizice, etc.
IMG_20150904_234146

Mi s-a spus că drumul ăsta o să fie ca o detoxifiere. Sper să fie așa pentru că sunt câteva lucruri de care aș vrea să scap:

  • dorința de controla totul
  • dorința ca totul să fie așa cum vreau eu (mda, știu, e cam același lucru cu punctul de mai sus)
  • tensiuni
  • împotriviri
  • „nu vreau”
  • „nu pot”

Mi s-a mai spus că o să vin schimbată. Sper să fie așa pentru că sunt câteva lucruri pe care le-aș vrea:

  • să fiu (mai) răbdătoare
  • să fiu (mai) calmă
  • să fiu (mai) veselă
  • să fiu (mai) recunoscătoare

Așa că, de sâmbătă renunț la smartphone și o să îmi iau vechiul telefon Nokia pe care o să îl folosesc doar cât să anunț că sunt bine. Orice impresii de călătorie o să fie împărtășite după, la momentul potrivit. Nu am planuri. Nu vreau să urmez o rutină. Nu vreau să îmi stabilesc numărul de kilometri de parcurs. Vreau doar să mă bucur dincolo de limite.

Pe curând! 🙂

O Lume magică

Îmi place să cred că trăim într-o Lume magică; o Lume care ne scoate în cale, la orice pas, semne, indicii, lecții, oameni; o Lume care ne testează continuu, care ne răsplătește când îi facem pe plac sau ne învață minte atunci când îi suntem împotrivă; o Lume tolerantă care continuă să ne dea șanse; o lume frumoasă și extrordinară prin complexitatea ei.

Mereu am ridicat oamenii pe piedestaluri. Mi-am găsit oameni frumoși, cu idealuri și le-am pus eu măști în care să cred. Mi-am închipuit cât de extraordinari și perfecți sunt și am crezut în ei până…până am văzut că sunt și ei oameni la fel ca mine: cu defecte, slăbiciuni, cu zile proaste. Sunt oameni care și ei caută ceva. Unii chiar cred că au găsit calea, scopul, adevărul. Dar, adevărul e că ne spunem minciuni în fiecare zi că lucrurile sunt într-un fel sau altul, că am găsit „soluții” pentru diverse „probleme” când de fapt tot ce găsim e ocupație pentru minte. Și e foarte bine când facem așa. Atunci când mintea e ocupată cu obiceiuri sănătoase, noi putem trăi fericiți și ne putem bucura în liniște.

Cred că Lumea ne dă șanse, chiar cred asta. Observ tot mai multe repetiții; de la întâlnirea aceluiaș tip de persoane, la experiențe banale care se repetă zile la rând spunându-mi parcă: „Hei, uite, ia o nouă zi și de data asta profită de ea la maxim! Fii recunoascătoare! Mulțumește Universului că ești aici și poți experimenta! Trăiește! Iubește!”

DSC_7319Lumea asta nu pare să fie despre nimic anume și totuși e despre tot. Lumea asta e despre lucrurile pe care ni le spunem, pe care le adoptăm, despre firele pe care le țesem și adevărurile pe care le inventăm. Lumea asta e ca o poveste nemuritoare, dar e o poveste pe care o trăim și o scriem din mers.

Schimbarea în alimentaţie – follow up

„Ma bucur din suflet ca urmand reteta d-nei Dr. Adela Filipescu organismul meu funtioneaza normal iar retele sunt foarte gustoase, nu trebuie sa rabzi foame insa trebuie neaparat sa-ti rezervi timp pt gatit. Eu am doar o saptamana de cand am inceput dieta si ma bucur ca nu trebuie sa rabd foame. Tot respectul pt munca ei !

Alexandra, daca vezi randurile mele te rog scrie cum a evoluat totul la tine ! Vad ca a trecut un an iar tu ar trebui sa ai rezultate bune deja ! Scrie te rog !”

Am primit recent comentariile de mai sus la postarea mea despre schimbarea în alimentaţie pe care am făcut-o acum ceva vreme. S-au întâmplat multe de când am început să merg la nutriţionist. În primele două luni am slăbit foarte tare, deşi nu era ceva ce îmi doream în mod special, mi s-a curăţat faţa foarte frumos, mi s-a reglat ciclul menstrual şi am scăpat de stările de ameţeală pe care le aveam. Cu gătitul mă descurcam. Îmi făceam programul în jurul gătitului şi a mersului la piaţă. Ajunsesem să fiu destul de eficientă şi să petrec cât mai puţin timp cu cele două activităţi. Social mă descurcam binişor dar eram mai mereu pe fugă. Apoi am început să fac tot mai multe antrenamente şi a început să devină tot mai greu. Simţeam că mâncarea nu mai e suficientă şi mi-era tot mai greu să mă organizez. Am început să fiu tot mai stresată. După patru luni am cedat şi am început să mă descurc pe cont propriu. Devenisem şi destul de dependentă de doamna doctor şi îmi era greu să mă descurc atunci când apărea ceva neprevăzut. Urma să merg la dânsa doar pentru control, de două ori pe lună, doar că a trebuit să amâne una din consultaţii şi a rămas că mă anunţă când poate şi a rămas aşa.

După cele patru luni în care am mâncat peste 90% ceea ce mi-a fost prescris, am început să o iau mai uşor. Încă mai folosesc multe din reţetele primite. Nu pot să zic că mi-e foarte bine. Încă nu am reuşit să îmi găsesc un echilibru din punct de vedere al alimentaţiei. Încă sunt perioade în care am foarte multă grijă şi perioade în care mai uit să fac asta; perioade în care gătesc aproape totul şi perioade în care nu gătesc nimic. Evident toate sunt conectate cu partea mea spirituală. Şi acolo încă lucrez şi am încredere că o să fie bine.

Încă mă mai gândesc să merg la nutriţionist, dar acum o să caut pe cineva care să mă înveţe să mă descurc singură. Cred că mereu primim sau, mai bine zis, acceptăm ceea ce este mai potrivit pentru noi în acel moment. Doamna Dr. Adela Filipescu m-a ajutat foarte mult în perioada în care am mers la dânsa şi m-a repus pe picioare.

Dragă Dana, îţi doresc să ai parte de multă sănătate şi echilibru.

love-yourself-enough-to-have-a-healthy-lifestyle-quote-1

 

 

 

 

Half-Iron(wo)man

Dacă ar fi să caracterizez prima mea cursă de half-ironman într-un cuvânt, acesta ar fi „surpriză!”.

Sunt o persoană căreia îi plac surprizele. La această cursă am avut și plăcute, dar și neplăcute și au început încă cu câteva zile înainte să ajung la Oradea. Joia dinaintea cursei, mi-am scos ceasul pentru triatlon de la încărcat, ca să constat că intrase în comă: încă afișa logo-ul Garmin care doar clipea. Surpriză! Am încercat să-l resuscitez, am citit toate blogurile, am contactat camarazii de suport de la Garmin care mi-au scris și ei cum să-l resetez și să-l țin sub cerul liber. Nimic n-a mers. Nici magia încercată de un alt pățit, de a apăsa minute în șir toate butoanele în toate combinațiile posibile, n-a mers. În final am renunțat și am zis că o să folosesc fostul ceas al lui Tudor Șofron, recent achiziţionat 🙂

Nu-i ușor să te pregătești pentru un așa concurs. Pe lângă pregătirea fizică și mentală, mai ai nevoie și de tot felul de echipamente, de produse cu care să te hrănești în timpul cursei, pe care, evident, trebuie să le testezi înainte pentru a te asigura că stomacul tău n-o să se răzbune. Mi-am separat echipamentul pe sporturi și i-am făcut N revizii ca să mă asigur că o să fiu pregătită.

1979360_10203776962498171_2382394330876030341_o

Mi-am făcut tot felul de calcule despre cum o să fie cursa, cum o să mă descurc la fiecare probă. Am luat în considerare toate necunoscutele cunoscute și în final trebuia să iasă cam așa: maxim 50min înot, maxim 4h ciclism și maxim 3h alergare, cu tranzițiile: maxim 8 ore. Înotul urma să fie cea mai bună probă a mea, ciclismul era proba care era o mare necunoscută, iar la alergare mă așteptam la dureri la genunchiul drept după ce cu câteva zile înainte ortopedul a zis că aş avea o tendinită rotuliană. Preventiv am pus niște benzi kinesio care să îmi susţină rotula, poate, poate…Dacă o să aveți vreodată nevoie, vi-l recomand pe Attila Czont de la Mens Sana.

Vineri seara am ajuns la Hanul Pescarilor să îmi ridic kitul de participare. Am tot sperat să am numărul 43…am eu ceva cu numărul ăsta în ultima vreme. N-a fost să fie… Locul era plin de sportivi, de familiile și susținătorii acestora, de biciclete scumpe și foarte mult entuziasm. Au fost și paste din partea organizatorilor. Păcat că erau doar cu carne…sau goale cum mi-a zis unul din chelneri 🙂 Sper să vină ziua aia în care, înainte sau după concurs, să pot și eu să profit, ca vegetarian, de mâncarea oferită de organizatori.

IMG_20150626_212136IMG_20150626_212039


Mi-am lăsat bicicleta în tranziție de vineri seara. A fost o surpriză plăcută ca locul meu să fie aproape de margine. Nu că ar fi contat foarte mult în cazul meu. 🙂

IMG_20150626_191528

11698864_927626347304851_7385117587761478959_o

A venit în sfârșit ziua cea mare. Noaptea m-am odihnit foarte bine, dar de dimineață mi-a fost cam rău, am simțit ceva arsuri prin stomac așa că am sărit peste micul dejun. Am mâncat totuși o banană înainte să ies de la hotel pentru a evita o iminentă diaree. Și bine am făcut! Am ajuns la lacul Săldabagiu de munte și după ce m-am mai învârtit prin zonă, am mai observat pe cei de full-ironman înotând, am făcut o ultimă tură la baie, am început echiparea. Aveam câteva emoții din cauza neoprenului cumpărat acum 5kg. L-am tras pe mine și puteam să mă mișc bine. Bun! Mi-am pus casca pe cap, mi-am scos urechile aşa cum fac de obicei, dar am fost atenționată că arăt ca un hobbit cu ele așa și le-am băgat sub cască: primul meu înot cu urechile în cască… Surpriză! Am fost anunțați că mai sunt câteva minute și îndemnați să întrăm în apă. Nu știu ce s-a întâmplat cu minutele și cum au trecut, dar eu când am ajuns în apă deja se număra invers.

DSC_5338

10424315_821990231218800_2154230264980499009_n

Mi-am tras ochelarii și am pornit. Și atunci s-a întâmplat ceva ce nu credeam că o să se întâmple vreodată. Șoc și panică! Surpriză! Băgam capul în apă și nu reușeam să expir aerul și apa intra în mine 😦 Faptul că nu înotasem în ape deschise din august nu prea m-a ajutat. Am început să bag safety swimming style, adică un fel de broscuță combinată cu tarzan.

11000579_821991541218669_8078248059300432587_n

Din când în când am mai încercat să înot craul, dar degeaba. Asta este! Am continuat să mă mișc cât de repede am putut, așa cum am putut atunci. După două ture aveam jumătate de oră. Gândul că aș putea să mă încadrez, chiar și așa, într-o oră, mi-a dat un pic de elan să mă mișc mai repede. Am ieșit din apă după 59:46 minute. Nu mai era multă lume pe mal.

DSC_5488

11011068_822519647832525_8500266937307729450_n

Am mers spre tranziție. Mi-am scos cam greu neoprenul. Nu m-am grăbit. Pentru ce? Oricum mă aşteptau muuuulte ore. M-am echipat pentru ciclism, am mâncat un baton Long Energy, mi-am şters noroiul de pe faţă, am fost încurajată de cei din tranziţie :).

DSC_5494

Gata! Nu ştiu cât a trecut dar eram pregătită de următoarea probă. Mi-am sărutat viitorul soț și am plecat. Când să mă urc pe bicicletă am apăsat aiurea pe ceva butoane la ceas și am ajuns la proba de alergare. Great! Mi-am schimbat sportul, l-am pus pe ciclism și am început pedalatul cu o urcare. Așa mă bucur că mi-am schimbat cu o săptămână înainte pinioanele. 😀 Proba de bicicletă mi-a plăcut maxim. A fost plin de concurenți pe traseu și am primit multe încurajări. Cred că se vedea de la o poștă că eram la primul half. Am fost și întrebată asta. Mă întreb dacă faptul că purtam rucsac m-a dat de gol :))

DSC_5539

DSC_5600

Mergeam foarte bine după standardele mele. La fiecare oră mă opream să sug un gel GU și să beau apă. Încă nu mi-am dat drumul să pot face chestii în timp ce pedalez. În timp ce eu mă opream să beau apă, pe lângă mine treceau unii care mâncau sandvişuri. Nu era foarte cald și nu am simțit că transpir prea mult sau nevoie de mai multă apă. Eram mulțumită și eram în ultima tură, doar că nu știam exact pe unde urma să ies din buclă. Începuse să îmi fie foame, dar mai aveam un pic și terminam….sau așa am crezut. La ședință n-am auzit unde era ieșirea și eu cu orientarea stau cam prost. N-aveam nicio idee din ce direcție venisem ca să știu să ajung înapoi. La punctul de întoarcere unde trebuia să ies, nu m-a atenționat nimeni, toți voluntarii de acolo vorbeau doar în maghiară așa că habar n-am ce au zis. Cum n-a strigat nimeni la mine să ies, am considerat că ieșirea e la următoarea întoarcere, așa că m-am întors. Doar că la următoarea întoarcere nu era nicio ieșire și nimeni nu știa unde era ieșirea 😦 așa că am mai urcat o dată pe Cetariu. Acolo am întrebat din nou voluntarii. Au sunat la unul din punctele de control de unde au primit confirmare că ajunsesem doar de două ori. Imposibil! Aveam deja 82 de km pe ceas și eram la 14k de Oradea. Un domn de la SMURD susținea că sigur mă văzuse trecând pe acolo de 3 ori. Sigur era de la rucsac :))) Eu îmi făceam puțin griji la proba asta, dar să îmi imaginez că o să ajung să fac mai mult decât trebuie….Surpriză!!! În fine, ne-am lămurit ce și cum și eu m-am întors spre punctul unde trebuia să ies. Îmi trecuse și foamea, dar deja era foarte cald afară și eu destul de iritată. Am fost ajunsă de Laurenţiu Vezentan care termina deja 180km de la care am mai primit nişte indicaţii tehnice.

Pe una din ultimele urcări văd o altă concurentă de la half împingând bicicleta. Mi-am zis că NU, n-o să mă dau jos. Am fost ajunse de Cătălin Sânpetrean care ne-a păcălit un pic cum că ar fi fost ultima urcare 🙂 . Dar era cald, eram puşin obosită și iritată, și am cedat și m-am dat jos de pe bicicletă şi am început să o împing pe urcare, alături de Lilica. Am mers puțin împreună. Nu ne aminteam niciuna din noi de unde ne știm, dar de undeva ne știam sigur. A fost aşa ciudat să merg după 90km pe bicicletă. Am avut așa o senzație de ciudată și deja începeam să mă întreb cum naiba o să alerg 21km. Apoi a urmat un pic de drum drept, m-am urcat iar pe bicicletă și nu m-am mai dat jos până la finish. Am ajuns dupa aproape 5h de pedalat 96km.

DSC_5747

Mi-am schimbat păpucii, m-am calmat, am mai băgat un gel, mi-am sărutat iar viitorul soț și am pornit. Am trecut scurt și pe la prima și singura oprire la toaletă. Am început să alerg și la fiecare pas aveam senzație de rău așa că am mers foarte foarte repede. Așa de repede că uneori depășeam alergători mai obosiți. După câteva ture mi-am revenit, doar că au început durerile la genunchi. Surpriză!!! (și nu prea) 😦 Am tot încercat să mai alerg, dar nu prea mi-a ieșit. Durerea era prea mare şi eu voiam să mă bucur de cursă. Așa că, am mers, am mers mult, vreo 19 ture de parc, 20+km, dar un pic, un pic am şi alergat.

DSC_5917

DSC_5957

Deși n-am prea alergat și eram și destul de obosită, mi-a plăcut mult în parc. Am fost încurajată. Mi-am auzit numele de multe ori. Abia așteptam să ajung în zona cu bureți pentru cele mai constante încurajări. Mulțumesc mult!, Răzvan!!! Iar Iulia, you are the best 😀 Aşa suporter mai rar.

Mi s-a spus că o să urmeze patru momente în care o să vreau să renunț. N-a fost așa. În schimb am avut două momente în care îmi doream foarte mult să continui. În timp ce mergeam la proba de alergare, am fost depășită de un concurent care pe spatele tricoului avea scris: „Nici eu nu știam că pot!”. Așa de tare m-a emoționat și mi-am amintit că în urmă cu doi ani nici eu nu știam asta și cu greu m-am abținut să nu plâng. Am încercat să înlătur emoțiile. Știu ce se întâmplă atunci când fac efort și plâng: atac de panică, sufocare, etc. Nu era momentul. Mai aveam jumătate din distanță de parcurs. Câteva ture mai târziu, am trecut pe lângă un băiețel care ținea o poză cu Moșion zâmbind, pe care scria „mulțumesc”. Asta m-a emoționat și mai mult. Moșion a fost un exemplu, şi continuă să fie, pentru fiecare sportiv care l-a cunoscut; un om care la peste 80 de ani participa la curse de alergare peste tot şi era mereu cu zâmbetul pe buze. Decedase în urmă cu câteva zile 😦 M-am emoţionat şi cu greu mi-am oprit lacrimile și am mers mai departe. 19 ture de parc au trecut mult mai repede decât mă așteptam. Pe tot parcursul lor am reîntâlnit oameni pe care îi cunoșteam, oameni cu care împărțeam aceeași pasiune. Și cu Lilica m-am întâlnit de multe ori și ne-am tot încurajat. Pe parcursul turelor am avut timp să refelectez și să răscolesc amintiri și am aflat de unde ne știam și unde ne mai văzusem 🙂 I-am zis că o aştept la finish pentru o poză deşi era cu o tură înaintea mea. Deja nu mai gândeam prea limpede :)) Au fost momente în care nu am prea înţeles ce se întâmpla cu mine. Uneori mintea parca stătea pe loc, alteori îmi venea pur şi simplu să râd.

emotii

Am terminat cursa după 9:25:23 😀 și uite așa am intrat și eu în familia Ironman România. A fost un moment emoţionant. N-am plâns dar am fost aşa de fericită.

DSC_5960

După ce mi-am îmbrăţişat partenerul şi mi-am revenit puţin, am mers și mi-am făcut poză cu Lilica. Eram amândouă la primul half 🙂

DSC_5975

DSC_5977

Mi-am făcut poză cu Răzvan, cel mai tare voluntar. Apoi am stat și i-am încurajat pe ceilalţi concurenţi. Cât timp eram în parc pe bancă, aplaudând, Diana Miazga, s-a oprit lângă noi cu o cutie de pizza din care am fost invitată să mă servesc. A fost cea mai bună pizza ever. Mulţumesc mult, Diana.

DSC_5986

Trăgând linia, sunt multe de învățat și multe care nu au mers cum au crezut. Dar esențialul a fost fix cum mi-am dorit. Mi-am dorit o cursă frumoasă, înconjurată de oameni dragi și prieteni sportivi. Nu știu la alte concursuri cum e, dar eu aici chiar m-am simțit ca într-o familie din care sunt mândră să fac parte. M-am bucurat de toată cursa și abia o aștept pe cea de anul viitor.

10644538_736970363078884_8090108063784424202_o

În ziua următoare am participat la premiere. Îmi plac premierile. Îmi place să-i aplaud pe cei mai muncitori. Cea mai mare surpriză a fost când mi-am auzit și eu numele. Știam că sunt ultima la categorie, dar eram în top 3 români așa că am fost premiată de Federația Română de Triatlon. Am fost așa de emoționată…nu sunt obișnuită să primesc premii la concursuri sportive. Cel mai tare a fost că am împărțit podiumul cu Andreea Călugaru. Anul trecut am cunoscut-o la Oradea. Îmi place tare mult blogul ei Linia de finish și este mereu o sursă de motivare. Felicitări, Andreea.

Mi-a plăcut tare mult la X-Man România și faptul că am trăit experiența cu cel pe care am ales să îmi fie alături face ca totul să fie și mai frumos. Mulțumesc, dragul meu. Te iubesc „mult de tot”.11699070_807801882652144_8541685762520930697_o

Și că tot ziceam de surprize, au mai fost câteva și după întoarcerea acasă. Club Moving ne-a făcut cadou câte un voucher de acces gratuit pentru o lună. Mulțumesc mult. Știu pe cineva care abia așteaptă să învețe să înoate 😉 Mulțumesc, Amalia, pentru flori. A fost o surpriză foarte frumoasă.

Și mulțumesc tuturor celor care s-au gândit la mine, care mi-au trimis mesaje de încurajare înainte și de felicitare după. Fiecare mesaj a contat foarte mult. De fier, de fier, dar tot mă umplu de emoție când mă gândesc la câți oameni au fost alături chiar dacă nu au fost fizic acolo cu mine. Vă mulțumesc mult.

Ultima sută de metri înainte de half ironman

Organizatorii X-MAN ROMÂNIA ne anunță că mai sunt 6 zile până la start. Începând cu ziua 9 ne țin la curent cu timpul rămas până când o să intrăm în apa din lacul Săldăbagiu, o să înotăm, apoi o să ieșim, o să pedalăm în jurul Oradei, o să alergăm în Parcul Brătianu din Oradea și câteva ore mai târziu cineva o să anunțe că suntem oameni de fier sau jumătăți de oameni de fier.

Observ nerăbdare și mult entuziasm în grupul celor care urmează să participe. E foarte fain să existe oameni cu care poți împărtăși toate sentimentele astea care te încearcă înaintea unei curse. Sunt oameni diferiti, din locuri diferite dar care înțeleg. Împreună, facem parte din aceeași familie;  familia celor care am ales să depășim limite, să ne demonstrăm că putem.

Mai sunt șase zile…Mi-am pregătit deja echipamentul pe care o să îl port în ziua în care o să particip la cea mai grea cursă a mea. Am tot felul de emoții și stări: entuziasm, frică, nerăbdare, mândrie, regret, bucurie, îngrijorare. Mă uit la panoul meu cu antrenamente și văd toate antrenamentele pe care nu le-am făcut și mă întreb „de ce?” Au fost zile în care am avut probleme de sănătate, dar au fost și mai multe zile în care pur și simplu nu am reușit să mă motivez să ies din casă și să mă antrenez. A fost și o zi în care am vrut pur și simplu să renunț la cursa asta, dar am fost „scuturată” și mi-am revenit.

IMG_20150621_083605

Știu că regretele nu-și au sensul și încerc să mă concentrez pe ce urmează să fac, să îmi antrenez mintea să suporte inconfortul și durerea și să fie pregătită pentru orice. Așa am zis: anul ăsta Half Ironman-ul o să fie o cursă psihică, una motivațională, o cursă în care să îmi demonstrez încă o dată cât de puternici suntem, o cursă  educativă. Iar când o să fie greu o să îmi aduc aminte de primul meu triatlon și cât de bine m-am simțit atunci chiar dacă apa a fost extrem de rece și chiar dacă m-am împrăștiat pe jos cu bicicleta și sângele îmi curgea pe mână și picior.

 

1800017_10202113715918046_8119902658069866056_o

Anul trecut am participat la X-MAN ROMÂNIA ca și suporter al unui prieten care făcea și el pentru prima dată așa ceva. Am fost foarte entuziasmată. Mi-a plăcut așa de mult să fiu acolo. E o atmosferă faină și m-am simțit mândră să fiu printre oameni așa puternici fizic și mai ales psihic și să îi încurajez. Încurajările sunt foarte importante, așa că, dacă vrei să faci asta, ne vedem pe 27 iunie la Oradea. Mai multe detalii aici: http://www.xmanromania.ro/

 

 

 

 

Sharing is caring

Începusem să scriu o postare despre iubire și în timp ce compuneam am început a reflecta la a împărți cu ceilalți.

Trec printr-o perioadă în care vreau să dau, vreau să împart. Cu fiecare zi care trece mă simt tot mai recunoscătoare pentru ceea ce am și simt că trebuie să dau și eu mai departe, fie că este vorba de lucruri materiale sau nu.

Uneori să dai înseamnă să renunți, dar cum altfel poți face loc noului?

Uneori să dai înseamnă să intri în contact cu oameni care îți reamintesc care sunt lucrurile cu adevărat importante.

Uneori să dai înseamnă să vezi cât de mult ai de fapt.

Uneori să dai înseamnă zâmbete pe fețele celor din jur.

Uneori să dai înseamnă recunoștință.

Unoeri să dai înseamnă liniște.

Uneori să dai înseamnă fericire.

Deschideți-vă dulapurile și vedeți care sunt lucrurile de care chiar aveți nevoie, pe care chiar le folosiți. Restul, ar putea face o diferență enormă pentru cineva.

Deschideți-vă mintea și împărtășiți ideile, experiențele. Sunt mulți care au nevoie de inspirație și motivare.

Deschideți-vă inimile și iubiți. E cel mai frumos lucru pe care îl putem face.

share

Te iubesc mereu

vara asta am să mă-ndrăgostesc…” – asta era piesa mea de vară și în fiecare vară îmi spuneam că „asta e vara”. Cântam piesa asta și visam cu ochii deschiși. Mă uit în urmă și poate așa a fost, poate chiar m-am îndrăgostit de tine vara. Poate te iubeam puțin, încă de atunci. Ce știu sigur e că încă nu eram pregătită. Acum, mă uit în urmă la toate experiențele pe care le-am trăit după, la toate lecțiile învățate și simt că toate s-au întâmplat pentru a mă pregăti pentru reîntânirea cu tine. Și poate de aia, atunci când ne-am reîntâlnit, totul s-a întâmplat așa de repede și am simțit că te vreau mereu alături de mine.

Cât timp am „așteptat” am început să învăț să am răbdare, să fiu calmă, să am mai multă grijă de cei din jur, să ascult, să comunic, să nu judec, să privesc dincolo de aparențe…încă mă perfecționez la toate aceste „materii” așa că, îți mulțumesc că ai răbdare cu mine și că mă învălui în iubire atunci când mai uit „lecțiile”.

M-am întrebat de multe ori ce e iubirea. Am acceptat-o și negat-o de multe ori.

 

 

Renunț și merg mai departe

A trecut aproape o lună de când, entuziasmată la maxim, hotăram ca anul ăsta să îmi îndeplinesc visul de a merge pe Camino. A fost o zi deosebită. Am trăit-o intens. A fost plină de emoții. Dar, lucrurile s-au schimbat de atunci. Situația e diferită, prioritățile mele s-au schimbat…din nou. Am cugetat mult și în final am hotărât să mai amân plecarea, poate pentru anul viitor…sau poate pentru un alt an…

Am de a face în ultima vreme cu sentimentul ăsta al renunțării. Îmi doresc ceva, mă entuziasmez și apoi se întâmplă lucruri și renunț sau spun că amân. Mi-e mai ușor să renunț acum, să mă încăpățânez și să nu mai vreau. Încă reflectez la asta. Simt că nu mai sunt la fel de curajoasă. Mă uit la anul trecut și la ceea ce am realizat și nu mă recunosc. Recitesc unele posturi de pe blog și textul îmi pare străin. Încă reflectez la asta.

Știu că sunt în continuă schimbare, că lucrurile pe care azi mi le doresc, care azi sunt importante pentru mine, mâine ar putea să îmi fie indiferente. Mă gândesc și mă răzgândesc mult. „Disciplină” nu mai este de ceva vreme o trăsătură care să mă caracterizeze. Știu că progresul fără disciplină e mult mai greu așa că până reușesc să mă adun, mă bucur de experiențe de la nivelul la care am rămas. Și mă bucur de ele. 🙂 Încerc să nu fiu prea aspră cu mine, am văzut că nu funcționează. Încă mă adun.

Da, eram mai curajoasă anul trecut când îmi propuneam pentru 2015 o traversare lungă a Tarniței, un maraton la Apuseni, triatlon la Brașov, triatlon Transfier, multe alte maratoane montane și visam să fiu prima clujeancă Ironman.

La asta reflectam în timp ce alergam din nou traseul de semimaraton de la Maratonul Apuseni. A fost o cursă frumoasă, în care m-am simțit foarte bine. Recunosc, era cât pe ce să renunț cu o zi înainte. Dar, am făcut cumva și n-am renunțat și la asta. Și bine am făcut. A fost una din cursele la care m-am simțit cel mai bine. Au fost și dureri, dar buna dispoziție și un sentiment de euforie m-au cuprins pe tot parcursul. Mi-a plăcut să îmi amintesc stările și emoțile trăite la prima participare și să le compar cu ceea ce simțeam refăcând traseul. De data asta au fost mai puține dureri, mai multă energie, mai mult entuziasm. Am și terminat cu 10 minute mai repede, dar nu asta contează. Contează felul în care m-am simțit și îmi doresc să mă simt așa mereu.

11354932_10153856226159186_1154507697_n

Renunțarea e o alegere. Uneori o fac din motive mai nepotrivite. Uneori mă face să mă simt tristă, alteori eliberată. Dar nu-mi fac griji. Știu că de fiecare dată când am renunțat la ceva, altceva i-a luat locul și de fiecare dată a fost ceva ce am considerat mai potrivit.

Așa că, renunț și merg mai departe. Cu siguranță ceva nou stă să fie descoperit chiar după colț.

Primii pași spre Camino

Nici nu-mi mai amintesc prea multe despre momentul în care visul de a merge pe Camino a început să încolțească. Poate să fi fost la sfârșitul lui 2009, când am citit cartea lui Paulo Coelho, Jurnalul unui mag. A fost în același an în care, pentru prima data, am renunțat la tot ce era familiar pentru a-mi petrece patru luni la multe mii de kilometri de casă. Sau poate să fi fost la sfârșitul lui 2012, când am participat la prezentarea Iuditei Pelea, la Sărbătorește-ți viața. Nu-mi mai amintesc dacă Iudita ne-a vorbit despre Camino atunci. Îmi aduc aminte doar alte împărtășiri de-ale ei. Ce știu sigur e că, în primele zile din 2013, în timp ce Iudita ne povestea la TV despre experiența ei de pe Camino, am luat hotărârea că vreau și eu.

Au trecut de atunci câțiva ani în care m-am gândit la această călătorie, mi-am programat-o și amânat-o de multe ori. De fiecare dată interveneau alte vise sau tot felul de motive.

După ce am petrecut timp împreună cu Iudita la cele două cursuri: Desen cu emisfera dreaptă și Cursul de pictură, visul meu de a merge pe Camino a început să se agite din nou. Așa că, am cumpărat cartea Iuditei, El Camino – Pelerinaj către sine, și împreună cu ea am parcurs cei peste 700 de kilometri. A fost o călătorie frumoasă. Mă bucur că mi-a dat ocazia să o însoțesc cu ajutorul imaginației.

Dar, oricât de mult te-ar îmbogăți experiența altora, cu siguranță nu se compară cu propria experiență. Așa că, am început să îmi pun întrebări: de ce vreau să fac asta? ce cred că o să se întâmple? Credeam că am nevoie de răspunsuri înainte să mă hotărasc. Dar, mintea mea refuza să dea răspunsuri. Știam doar că VREAU. În timp ce citeam mă imaginam pe drum, îmi imaginam reacțiile și parcă o stare de nerăbdare începea să mă acapareze.

Azi e o zi foarte importantă pentru mine. Azi am făcut primii pași ai acestei călătorii, cei mai grei aș zice: azi mi-am completat cererea de concediu și mi-am cumpărat biletul de avion.

O să fie o călătorie pe care o să o fac singură. Pe 10 septembrie, o să mă trezesc foarte foarte devreme, o să îmi iau rucsacul cu strictul necesar, o să las acasă grijile și toate celelalte și o să iau avionul cu destinația finală Pamplona, Spania. Apoi, o să parcurg cei peste 700 de kilometri pe jos și după 33 de zile o să mă întorc acasă, la iubitul meu, la familia mea, la prieteni, colegi, mai bogată în experiențe.

2008

Nu am un scop exact pentru această călătorie. Nu am așteptări, nu vreau să găsesc răspunsuri. Simt doar că vreau să o fac și să mă bucur de fiecare pas și experiența care vine odată cu el.

O să pornesc la drum având în minte următoarele cuvinte din cartea lui Coelho:

“Voința de a crede că viața este un miracol ne permite să asistăm la miracole”.