Cum am ajuns eu înotătoare

Totul începe cu un vis…

Unele zile îți rămân bine întipărite în memorie și le retrăiești de câte ori îți amintești de ele. Cam așa e cu ziua în care am învățat să înot. Era prin ’96 când am mers la Someș împreună cu tati, bunicu, fratele meu și „iubitul” meu Roby (aveam 10 ani, da?) Și Roby a fost cel care m-a ajutat să reușesc să nu mă scufund și să înot. Înainte  să „îmi dau drumul” îmi amintesc de o fază drăguță în care mă ținea de mâini și eu dădeam din picioare și la un moment dat m-am panicat și i-am tras slipul jos :))))

Îmi amintesc și acum ce simțeam când înotam „înceeeeeet, înceeeeet” (cei care fac antrenamente cu Laci știu) să nu se audă deloc apă când dădeam din mâini și picioare și soarele apunea și era foarte fain…cine s-ar fi gândit că peste 18 ani cineva o să îmi zică în timpul antrenamentelor: „înceeet, înceeeet, fără stropi…”

Eram în facultate când am auzit prima de Traversarea Tarniței și deși înotam pe atunci stilul brotăcel și mă simțeam confortabil în apă atâta timp cât nu mă stropea nimeni pe față sau nu mă băga cu capul sub apă…mi s-a părut atunci o chestie faină și realizabilă :)) Habar n-aveam eu cum e cu înotatul atunci 😛

Au trecut mulți ani și prin 2010 mi-am făcut abonament cu 10 intrări la bazinul de la Babeș. În aproape un an am fost de 5 ori și înotam în continuare stilul brotăcel.

Perioada 2011-2012 mi-am petrecut-o în America și fiindcă 3-4 nopți pe săptămână stăteam la un hotel cu piscină destul de mare mergeam și înotam câte jumate de oră aproape în fiecare seară.

În decembrie 2013 mi-am făcut iar abonament la Babeș cu 10 intrări și am continuat cu stilul brotăcel spunându-mi de fiecare dată că trebuie să îmi găsesc un antrenor. Deși îmi trecea prin cap gândul să vorbesc cu unul din antrenorii de pe marginea bazinului, mă descurajam de fiecare dată când îi auzeam că strigă: „la mine nu strigă nimeni, CLAR!” Nu m-am gândit că trebuie să strige pentru că atunci când ești cu capul sub apă auzi mai greu…eu nu băgam capul sub apă niciodată…de unde era să știu?!?

Timpul a trecut, mare am crescut…și la un moment dat am început să îmi doresc să devin triatlet…și cum nu se poate fără înot, am cerut sfaturi de la cei de pe grupul de alergători din Cluj. Se știe că foarte mulți care aleargă mai practică și înot sau mai fac ei ceva sport pe lângă 🙂 Toată lumea mi l-a recomandat pe Laci. Bun, aveam acum un nume, o locație…îmi mai trebuia și curaj să merg…După ceva timp, vorbind cu unul din prietenii mei despre înot, am aflat că mergea și el la același antrenor și mi-a propus să merg cu el dimineață să mă prezinte.

Pe 17 iunie m-am dus la prima oră de înot. „Mă numesc Alexandra și asta este prima lecție de înot” – cam așa m-am prezentat 🙂 Exersasem în seara dinainte expiratul în apă cu ochelarii de înot și a mers foarte bine. Așa că atunci când mi s-a zis să fac bule m-am băgat încrezătoare cu capul în apă. După ce am văzut că din ceva motiv în bazin toată apa îmi intra pe nas de cum mă scufundam, m-am enervat un pic și am zis că nu mă las. Am băut câtă apă a fost nevoie și am ajuns să chiar fac bule.

După a treia lecție de înot am participat ca și spectator la Xman România și am văzu ce înseamnă să înoți și abia atunci am realizat cât de mult am de muncit. Am început să merg aproape zilnic la bazin și m-am înscris la Traversarea Tarniței la 1.5km. Au urmat multe antrenamente, am avut zile mai bune, mai proaste…Cel mai mare șoc a fost când am făcut antrenamentul de simulare a triatlonului, dar mi-am revenit și am muncit și mai mult.

Mi-am cumpărat costum de neopren și am ieșit pentru prima dată în lacul din Florești unde se ține anul ăsta prima ediție a Triatlonului Florești. N-am prea înotat eu atunci foarte mult. Am dat vina pe apa rece, pe faptul că eram prima dată în open water, în neopren etc…La următoarea ieșire pe lac, chiar la Tarnița, deși am înotat vreo 2km mi-a fost foarte greu/frică să înot continuu și am găsit din nou ceva pe ce să dau vina: posibilele ambarcațiuni cu motor, ochelarii aburiți…Am fost foarte nervoasă în seara aia. După ce am ajuns acasă cred că am plâns vreo oră…

Am continuat antrenamentele pentru Traversarea Tarniței și în zilele dinainte eram suprinzător de liniștită (așa ceva nu mi s-a mai întâmplat) Aveam două obiective: să înot continuu și să nu termin ultima.

A venit și ziua cea mare. M-am trezit la 6 dimineața, am luat-o pe Marcela (care by the way, face niște desene super tari…o să le tot vedeți pe tricourile de la diverse competiții) și am pornit. Cred că am ajuns primele la Tarnița 😀 Mi-am luat kitul, am mai schimbat impresii cu unii alții, am făcut poze, am pozat (am avut 2 fotografe pe lângă mine. Mersi Marcela și Sabina pentru poze. Am prima mea cursă de înot foarte frumos documentată datorită vouă)

La 10 fără 10 am intrat în apă, am făcut niște bule, am înotat puțin și mi s-a părut că am totul sub control…Apoi s-a dat startul și toată lumea a început să se grăbească și să agite apa…și eu așteptam să se liniștească să pot porni…Și am pornit, am băgat capul sub apă de vreo 2 ori și am trecut la stilul brotăcel…Primii 750m au fost o combinație de craul, brotăcel, ridicat capul și orientat în spațiu, îndepărtat de balize, apropiat de balize…Ultimii 750m mi-am revenit și am înotat până la final având ața de care erau legate balizele drept ghid. După 39min și 13 sec am ieșit din apă cu unul din obiective îndeplinite și din păcate nu cel cu înotatul continuu…

Oricum, sunt mândră de mine că am făcut asta. Urmează multă muncă fizică și multă muncă psihica pentru că la anul vreau să particip la proba lungă. Dar, până atunci urmează câteva triatloane care încep în lacuri și unde nepanicatul și viteza contează.

A fost foarte fain la Traversarea Tarniței. A fost foarte fain organizat și am întâlnit oameni foarte faini. Ne vedem anul viitor 🙂 mai bine pregătiți de înotat.