El Camino, partea a patra


Continuare la El Camino, partea a treia

… Mi-a plăcut să merg prin întuneric având frontala care să îmi lumineze cărarea. După aproximativ un kilometru am ajuns în următorul oraș. Era destul de animat deja de pelerini care își luau micul dejun pe terasele Albergue-urilor.
12010640_10204204797113769_5190872178590700478_o

12028711_10204204797153770_3473715695798512483_o

Am părăsit orașul și am continuat să urcăm, să coborâm… JP își uitase șlapii, dar n-a vrut să se întoarcă după ei. La fiecare pas în coborâre durerea din picior era tot mai mare. Coboram cu vârful piciorului în interior pentru a mai atenua din durere, dar din cauza mișcării noi, începeau să apară dureri în sus, spre șold. Am trecut din nou pe lângă turnulețe din pietre construite de pelerini. De data asta aveau și mesaje. Am regăsit și mesajul „Not all those who wander are lost„. Am citit multe mesaje și am lăsat și eu unul 🙂

P1050016

12006489_10204204798273798_66132910326530828_o

Între timp răsărise și soarele dintre norii gri și era așa de frumos. Niște culori portocalii, în contrast cu griul apăsător al norilor…12038863_10204204798673808_8168275201176633331_o

12002384_10204204798793811_3535846603794749777_o

P1050017

Ne îndreptam spre Logrono pe care deja îl zăream în depărtare. În aceeași direcție era și o bucată de curcubeu care ne-a ținut foarte mult timp companie. Nu-mi amintesc să mai fi văzut vreodată un asemenea curcubeu care să țină așa mult. 12032658_10204204800673858_2129051906918213489_o

O doamnă simpatică a trecut pe lângă noi cu un rucsac pe care îl trăgea după ea pe un sistem cu roți. M-am gândit cum, atunci când îți dorești să faci ceva, găsești soluții. Natura era bogată. În continuare găseam mure, afine, struguri și migdale. La unul din migdali ne-am oprit mai mulți oameni și am mâncat destul de multe. Era și un domn care călătorea cu cățelul lui negru.  Câinele negru e o prezență oarecum bizară în viața mea începând cu anul ăsta. 12022341_10204204802153895_4497519889355689653_o

Noi ne continuam drumul în timp ce curcubeul ne era călăuză și ne încânta privirile. Următoarea localitate era Viana unde voiam să mă opresc cel puțin pentru a folosi toaleta. 12034180_10204204802673908_369959973393460972_oÎnainte de a ajunge, JP a hotărât că vrea să ia o gustare așa că am profitat și eu să mă odihnesc și să îmi masez puțin piciorul cu o cremă de care îmi vorbise pe drum. Piciorul meu nu arăta bine deloc, dar mi-am zis că o să facă minuni crema asta și cu prima ocazie o să pun gheață și totul o să fie bine. Ne-am așezat la umbra unui migdal și am profitat să îmi iau niște migdale ca provizii pentru drum.11049637_10204204803433927_7837201000654601030_o

În Viana era sărbătoare. Peste tot pe străzi, de la copii, la bunici, toți erau îmbrăcați în alb și roșu. În timp ce ne beam cafeaua am participat și la o parada cu regi. Viana e un orășel tare frumos, cu niște clădiri deosebite, cu străzi înguste și cochete.

12010632_10204204803633932_2131397235822407017_o

12028856_10204204807394026_621445673288246593_o

12017627_10204204807954040_41096573069807218_o

12006462_10204204808194046_4564624194941326456_o

Lăsând orașul în spate, am trecut pe lângă un zid pe care scria „INDEPENDENZIA” și JP a îneceput să îmi vorbească despre istorie: a Franței, a Spaniei, a lumii… Am mai făcut câțiva kilometri sub amenințarea furtunii iminente care ne speria cu nori negri și pufoși, cu tunete și fulgere și un vânt care te împingea cu putere. Dar s-a calmat înainte să își verse lacrimile peste noi. Durerea de picior deja nu mai era doar la coborâre. Mă însoțea la fiecare pas. JP mi-a împrumutat bețele lui de drumeție, dar nu prea m-au ajutat. Încet am intrat în provincia Rioja, spre încântarea lui JP. Sub presiunea durerii am hotărât să mă opresc în Logrono, să rămân peste noapte și în ziua următoare să mă întorc acasă. Simțeam că trebuie să mă opresc și să aștept măcar să se dezumfle piciorul. Știam că e vorba de zile și am hotărât să mă recuperez acasă. N-a fost ușor să iau hotărârea să renunț. Nu-mi place sentimentul deși în ultimul an l-am cam experimentat. Mi-am zis că o să revin în anul următor și asta m-a consolat într-un fel.

La intrarea în Logrono am fost întâmpinați de o doamnă entuziastă care îți dădea vin și tortilla. Eu am luat. JP și-a continuat drumul. Evident că era pe baza de donație, dar eu m-am bucurat de primire 🙂 Apoi, pe un zid am văzut scris „Youl shall not pass”. M-am amuzat de mesajul care venea ca o confirmare a hotărârii luate.

12029788_10204204810514104_1035416494450939805_o

Apoi am dat de o fântână însemnată cu scoică. Am profitat și mi-am băgat piciorul sub apa rece, poate poate s-a mai dezumfla…

P1050042
Ne-am cazat la primul Albergue care ne-a ieșit în cale. Din urmă ne-au ajuns Linda și Anthony. Am primit amândouă gheață și am stat o vreme cuminți în pat. Dar îmi era foame și, șchiopătând, am mers să căutam un loc să mâncăm și un internet cafe unde să îmi pot printa o copie după buletin și JP să poată să își anunțe familia că e bine.

11012766_10204204810634107_3770580689223931166_o

Doar că un internet cafe e ceva rar…peste tot este internet wireless. Doar că atunci când ai un Nokia de ăla vechi cu butoane sau, în cazul lui JP, nu ai telefon deloc, nu prea ajută. Așa că am stat liniștiți pe terasa unui restaurant. Am băut bere și vin și am mâncat bine în timp ce îi povesteam în spaniolo-franceză-engleză lui JP despre România și despre viața mea. A fost destul de impresionat și mi-a zis că o să se documenteze mai mult odată ajuns acasă pentru că părerea lui era bazată pe câteva lucruri petrecute până la 1989.

Întorși la Albergue, care într-un mod bizar se numea Santiago Apostol, îmi ziceam în sinea mea: „N-am ajuns la Santiago de Compostela, dar m-am oprit la un alt Santiago…” Am mai pus gheață pe picior, am mai stat la povești cu Linda și Anthony, un cuplu delicios, am luat cina și m-am pus la somn. Dimineață, am luat micul dejun cu JP, ne-am făcut o poză împreună, ne-am îmbrățișat și a pornit fiecare pe drumul lui: el spre îndeplinirea unui vis; eu, spre casă.

12034475_10204204811354125_1933735654579566445_o

Așteptam autobuzul spre autogară cu nod mare în stomac. Era așa de liniște. În autogară am întrebat la toate centrele de închiriere  de mașini dacă mă pot lăsa să îmi printez o copie după buletin. N-am reușit. M-am urcat în tren unde am revăzut filmul Transcendence, fără căști, doar citind subtitrarea în spaniolă. Imediat ce filmul s-a terminat am ajuns în Zaragoza. La biroul de informații mi s-a indicat un loc unde pot printa așa că am luat-o spre el. Erau vreo 2km de mers. Deși durerea era destul de mare am încercat să mă bucur de oraș. Locul respectiv era o librărie. Vânzătorul m-a lăsat să folosesc laptopul lui (cel mai încet laptop pe care l-am folosit vreodată). Am reușit să îmi cumpăr bilet la avionul care pleca seara, la 21:55 și mi-am imprimat o copie după buletin. În neștiința mea, am crezut că dacă le arăt copia și le zic numărul pașportului și le arăt și hârtia de la poliție, o să mă lase să plec spre casă. Mergeam prin mulțime și am trecut pe lângă două fete și am prins din zbor „dă-i dracu'”.

Am stat toată ziua în aeroport. Am luat prânzul și cina acolo. A fost tare plictisitor. Nu erau oameni. N-aveam nicio carte la mine înafară de ghid. Am cerut gheață de la restaurant și am stat cuminte. La ora 20 începea îmbarcarea. Am fost prima la coadă. Mi s-a zis că nu mă pot lăsa să plec fără un act în original. Am mers la poliția din aeroport unde am încercat să îi conving să mă lase să plec. Nu au vrut să mă lase fără un act în original. Era joi. Următorul avion era abia sâmbătă. Mi-au dat numărul de telefon de la consulat. Mi-au dat și un număr de urgență și m-au lăsat să sun de la ei din birou. Am avut noroc. Consulul era încă la birou și mi-a zis să merg rapid la el că mă așteaptă și îmi face rapid un document. Însoțită de unul din polițiști am mers în fața aeroportului și i-a zis șoferului de taxi unde să mă ducă și să se grăbească. Și ne-am grăbit. Am ajuns repede la consulat (care era destul de departe). Am alergat până la consul uitând de durere. Am completat actele, mi-a făcut poză, am plătit 60EUR, mi-a povestit că și el vrea să facă Camino călare, mi-a dat hârtia, mi-a urat success și însănătoșire grabnică și am alergat la taxi. Drumul cu taxiul a fost fain. Am avut ocazia să exersez spaniola 🙂 Am  plătit vero 50EUR. Am ajuns la 21:00 în aeroport, chiar înainte să se termine îmbarcarea. Am avut noroc.

Zborul a trecut greu. Nu-mi plac oamenii ăștia care merg și lucrează în strănitătate și apoi se întorc în România plini de figuri: cât de nașpa e în România și cât de bine le e lor în alte părți. Uită de unde au plecat și se comportă de parcă sunt din ceva rasă superioară, oameni aleși care au avut privilegiul să scape din România…”Interacțiunea” cu românii de care m-am „lovit” în Spania a fost una nasoală.

Am ajuns aproximativ pe la 2 dimineața în Cluj. În aeroport mă aștepta logodnicul meu cu flori. A fost o surpriză frumoasă. Așa multe am simțit. Parcă aș fi fost plecată ani…Acasă m-a așteptat un nou prieten: Leuțul, care acum îmi e copilot. 12029549_10204204813074168_3343542925212688632_o

Dimineață aveam pe Facebook un mesaj de la consul care mă întreba dacă am ajuns cu bine. Frumos om! Mulțumesc.

Cam asta a fost experiența mea pe Camino. Nu știu ce o să se mai întâmple. Nu știu când și dacă o să mă întorc să îl termin, dar o să port mereu în suflet experiența asta.

 

 

 

Posted on decembrie 23, 2015, in Camino, Călătorie. Bookmark the permalink. Lasă un comentariu.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s

Acest site folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

%d blogeri au apreciat: